ZARAZA - Povestea tragică a unei mari iubiri

Poveștile de dragoste din Micul Paris de odinioară au fost, întotdeauna, o sursă inepuizabilă pentru scriitori, iar pentru iubitorii de mondenități, sarea și piperul vieții. Chiar și sub aripa neagră a războiului, bucureștenii erau mari amatori de distracție, „de dor, de-amar, de dragoste albastră”.

Situată undeva între adevăr și ficțiune, marea iubire dintre un cunoscut cântăreț al Bucureştiului interbelic şi cea mai frumoasă ţigancă din târg, Zaraza, se cântă, şi astăzi, în restaurantele din Capitală, care mai păstrează nostalgia acelor vremuri. Faima tinerei, cu o frumusețe exotică, s-a clădit pe romanţele lui Cristian Vasile şi pe povestirile mai multor scriitori, printre care Mircea Cărtărescu.

Romanță a Bucureștiului interbelic Povestea acestuia începe în 1944, la localul „Vulpea roșie", unde Zaraza, una dintre curtezanele de lux ale Bucureștiului, „cele care nu se jenau să-și afișeze tariful pe ușa lor din hotelul în care primeau mușterii", pășea grațioasă la brațul unui bărbat. La acel local, toată lumea venea pentru Cristian Vasile, care era un nume în tagma muzicienilor.

A fost dragoste la prima vedere între țiganca cea frumoasă și lăutarul care, în acea seară, a interpretat dumnezeiește cunoscutul refren:

„...Ți-aduci aminte/Ce dulci cuvinte/Ne împleteam în scrisori?/Odinioară/ Pe dinafară/ Le știam uneori/Scăldate-n lacrimi noi le citeam/Și-apoi le sărutam/ Totul se curmă /Și-n cea din urmă/Eu nu știu ce să-ți mai scriu”

Orbit de frumusețea Zarazei, Cristian Vasile nu își poate încheia recitalul și se retrage într-un local vecin, fără să știe că și frumoasa curtezană se îndrăgostise de el. „Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată”, scrie Cărtărescu în „De ce iubim femeile”.

Povestea de amor dintre cei doi a durat doi ani, fără trădări, fără despărțiri, doar cu multă iubire și pasiune. În acea perioadă a apărut și faimosul tango, „Zaraza”, cel mai mare succes al lui Cristian Vasile, care l-a întrecut astfel pe rivalul său, Zavaidoc, un alt nume cunoscut în lumea muzicanților vremii, alături de Titi Botez și Jean Moscopol.

„Când apari, senorita, în parc pe-nserat/Cu, în juru-ti, petale de crin/Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat/Și ai trupul de șarpe felin/Gura ta e-un poem de nebune dorinți/Sânii tăi un tezaur sublim/Ești un demon din vis care tulburi si minți/Dar ai zâmbetul de heruvim".

„Zaraza” devenise la fel de cunoscută precum „Lili Marlene”. Se cânta în berării și-n adăposturile antiaeriene și o cântau soldații în tranșee. Iar fermecătoarea țigancă devenise la fel de cunoscută ca și „celebrisimul” ei amant.

Cum ar fi pus la cale Zavaidoc uciderea Zarazei Artiștii faimoși din acea vreme erau obligați să apeleze la protecția bandelor, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor și bordelurilor. Zavaidoc, furios și invidios pe succesul răsunător al rivalului său, a apelat la Borilă, un tâlhar antrenat sa ucidă. I-a cerut acestuia să îl omoare pe Cristian Vasile, dar individul a refuzat, spunând că îi plăcea muzica artistului. Atunci au decis să scape de Zaraza.

„A doua zi, după Sf. Dumitru, Zaraza ieși, după obicei, pe-nserate, și-i ia tutun iubitului ei de la chioșcul din colț. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de Economii, se lăsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al căruia femeia nu-și dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decât cârja, ținută acum sub braț de un om al lui Borilă, deghizat. Cum apăru Zaraza, cu un șal de Indii la gât, matahala lepădă cârja și, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie. O privi în ochi rânjind, o mușcă sălbatic de buzele învinețite și, parcă din aceeași mișcare, îi reteză beregata cu șișul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviței, unde i se șterseră urmele”, spune Mircea Cărtărescu, în de ce „De ce iubim femeile”.
Moartea Zarazei i-a luat mințile și i-a distrus viața lui Cristian Vasile. A furat urna în care era cenușa acesteia și, timp de patru luni, a mâncat din acea cenușă. În final, ajuns în pragul disperării, a încercat să se sinucidă, turnându-și terebentină pe gât. Nu a reușit, însă și-a pierdut vocea și a dispărut din București. În 1959, un bătrân sărac trăgea cortina teatrului din Piatra Neamț, unde trăia din mila instituției de cultură. Era Cristian Vasile, celebrul cântăreț, care spunea povestea iubirii lui cu frumoasa Zaraza.

Unii specialiști spun că această istorie este pură ficțiune, inspirată de un tango argentinian compus de Benjamin Tagle Lara, iar alții, că a existat o femeie care a servit drept model emoționantei legende.Scriitorul și istoricul Stelian Tănase spune că „pe Vasile nu terebentina l-a scos din circuit, ci o boală. A făcut noduli pe coardele vocale, boală frecvent întâlnită la cântăreţi. Apoi, la ţigani, morţii se îngroapă, nu se incinerează. Cristian Vasile s-a retras la Sibiu. A lucrat mulți ani la teatrul local. A murit în 1974. Zavaidoc, cel real, a murit de cancer la 13 ianuarie 1945. Zaraza nu a existat, a fost doar o iubire imaginată de un autor de talent”. Cert este că atât povestea, cât și melodia dăinuie peste ani.