Visul kuweitian al coregrafei Stela Cocârlea a schimbat mentalități

Stela Cocârlea este unul dintre numele care fac cinste Constanței și României peste hotare, și nu doar în Europa, ci tocmai până în îndepărtatele state arabe. Coregrafă și profesor de balet, constănțeanca Stela Cocârlea l-a avut drept mentor pe maestrul Oleg Danosvki, iar pasiunea sa pentru dans a făcut-o să experimenteze diverse scene ale lumii. În prezent, artista de la malul mării desfășoară o adevărată activitate de pionierat în lume, fiind deschizătoare de drumuri pentru cei care doresc să descopere magia dansului în poante și promovând în străinătate, prin diverse proiecte cultural-artistice, școala românească de balet. De curând, după aproape doi ani petrecuți departe de casă, Stela Cocârlea a revenit pe meleagurile românești, la Constanța, gata să împărtășească din aventura ei... kuweitiană.

Dăruită artei și deschisă provocărilor în acest sens, Stela Cocârlea se angaja, în toamna lui 2013, într-un proiect pe cât de ambițios, pe atât de neobișnuit pentru o femeie, gata să schimbe mentalități și să deschidă drumuri noi într-o țară îndepărtată, extrem de bogată, însă fără o școală de balet. După ce a aplicat la un job pe internet, artista a primit propunerea de a deveni managerul unui centru de artă din Kuweit, ART - Center of the Arts, care tocmai se înființa. Într-un interviu acordat www.101stiri.ro, artista ne-a povestit despre cum a început aventura ei kuweitiană, la propunerea uneia dintre cele mai bogate familii din statul arab, Al Babtain. Clima deșertică, distanța, mentalitățile din îndepărtatul stat arab nu au reprezentat pentru temerara coregrafă decât o extraordinară provocare de a-și dovedi, încă o dată, că menirea sa este aceea de a le împărtăși și altora din experiența sa de coregraf şi profesor de balet. A revenit, de curând, acasă, cu satisfacția de fi clădit în Kuweit o adevărată școală de balet și cu noi proiecte, așa cum îi cere neobosita fire. Despre fascinația pe care au exercitat-o asupra sa tradițiile arabe, deșertul, golful care îi amintea de Constanța, în lungile plimbări și despre cum i-a cucerit pe kuweitieni încă din primele zile, vorbindu-le în arabă - pentru început... Shokran (mulțumesc), Afwan (cu plăcere), Ahln Wasahlen (bună, bine ați venit) - aflați din amplul interviu care urmează.

Reporter: (R.): Care a fost contextul în care dvs., o coregrafă de renume din Constanța, ați ajuns să lucrați în Kuweit?

Stela Cocârlea (S.C.): Kuweitul nu a fost în planul meu de acțiune, pentru că nici nu știam foarte multe lucruri despre această țară. Eu am luat hotărârea să aplic (n.r. la un job pe internet), epuizând, aici, toate mijloacele de a mă exprima. Până atunci, am folosit spații ca Muzeul de Artă sau Teatrul de Stat Constanța, dar mi s-a părut că nu mai îmi este de ajuns și trebuie să mă exprim într-o altă țară. Și atunci mi-am pus CV-ul pe internet, pe zona arabă, eu mă gândeam la Dubai, pentru că, într-adevăr, acolo este o Academie de Balet. Au fost, însă, mai rapizi cei din Kuweit și mi-au răspuns imediat. Nu i-am luat foarte în serios, pentru că primul răspuns din partea lor a fost un mail foarte scurt, în care îmi spuneau că îmi oferă poziția de director la un Centru de Artă pe care să îl iau de la zero și să îl dezvolt. Mi-am lăsat timp de gândire... A urmat un interviu telefonic, am aflat cu cine vorbeam, era unul din capii familiei Al Babtain. Am simțit în acea voce siguranță și mi-a dat încredere, când am discutat. Am aflat mai multe despre acest proiect, mi-a spus că nu îmi va fi ușor, pentru că este muncă de pionierat. Și chiar așa a și fost! Ei nu aveau informații despre balet, Kuweit nu este o țară cu tradiție în acest sens, în afara dansului lor tradițional, nu există teatre... Fiind invitată la emisiunea „Asta-i viața”, am stat de vorbă cu moderatoarea, după filmare, care m-a întrebat de planurile mele de viitor. I-am spus că am Kuweitul în plan, însă i-am mărturisit că nu eram sigură de acest proiect, de ceea ce presupune el, cum este în țara aceasta, ce constrângeri as avea. Mi-a recomandat să contactez pe cineva de la Camera de Comerț Exterior a României, un prieten, Doru, care mi-a spus: „Du-te! Noi avem de ani de zile contracte cu cei din Kuweit, este o țară foarte sigură, deci nu ți se poate întâmpla absolut nimic acolo, mergi cu încredere!”. A fost primul pas hotărâtor. Era în august 2013, iar în septembrie, aveam deja bilet. Eu am cerut poze să văd institutul, însă era doar o hală imensă, goală. Am plecat de acasă cu puțină strângere de inimă și am ajuns în Kuweit, noaptea, la 2.00.

R.: Cum ați fost primită atunci când ați ajuns într-o țară total necunoscută dvs.?

S.C.: M-au întâmpinat limuzina, exact ca în filme, secretara, care mi-a urat „Bun venit”. De aici... a început visul kuweitian.

R.: Care a fost diferența între ceea ce vă așteptați să găsiți acolo, între planurile pe care vi le-ați făcut de acasă și impactul cu realitatea din Kuweit?

S.C.: A fost total diferit. Înainte de a pleca, am căutat foarte multe informații și date de pe internet, care oricum, nu sunt foarte multe, doar wikipedia și date geografice. La început, totul mi s-a părut misterios, femeile cu văluri, îmbrăcămintea bărbaților în albul acela imaculat, în contrast cu rochiile negre ale femeilor, o multiculturalitate și informații din toate zonele, de la indieni, pakistanezi, filipinezi. Am ajuns să cunosc și comunitatea noastră, vreo 700 de români, în Kuweit. Realitatea de acolo am descoperit-o pas cu pas, zi de zi, pentru că nu se dezvăluie dintr-odată, își are misterul ei de deșert. În fiecare zi am pătruns în cultura lor, în mentalitatea lor, la inima lor și s-a construit relația aceasta de dragoste reciprocă până în ziua în care am plecat.

R.: Care a fost lucrul care v-a frapat, odată intrată în contact cu noua realitate, cea din Kuweit?

S.C.: În primul rând, te amețește căldura. Să pleci de la o țară cu climatul nostru și să ajungi într-o țară cu climă deșertică, unde temperaturile ajung la 55-60 de grade Celsius, te face să îți ieși din ritmul obișnuit. Ritmul meu este unul alert, tot timpul trebuie să fac ceva. Acolo, din cauza căldurii, și ritmul meu a început să fie mai încet. Să spunem că temerea mea a fost că n-am să pot să sparg bariere privind mentalitatea lor legată strict de ceea ce mă interesa pe mine: lecțiile de balet.

R.: Cum ați fost acceptată și cum v-ați integrat în rândurile kuweitienilor, ca româncă?

S.C.: Să știi că ei au un respect aparte pentru români. Am fost uimită. Când le-am spus că sunt din România, mă așteptam să mă întrebe unde este țara asta. Apoi am văzut că era foarte multă lume care a studiat la noi sau oameni care au prieteni aici și vorbeau despre România la superlativ.

R.: Și ce anume apreciază kuweitienii la români?

S.C.: În primul rând, apreciază formele de relief ale țării noastre, clima și bineînțeles, impresiile erau în funcție de persoanele cu care vorbeai. Dacă vorbeai cu femeile, acestea îți povesteau despre frumusețile țării noastre și despre mâncare. Dacă vorbeai cu bărbații, aceștia spuneau despre frumusețea fetelor din România, care este deja un brand de țară. Kuweitul înseamnă, în traducere liberă, „fortăreața de lângă apă” și în dorul meu de acasă, exact cum mă plimb aici pe malul mării, așa mă plimbam acolo în ziua liberă, vinerea (sâmbăta la ei este...luni, început de săptămână), de-a lungul golfului și dacă închideam puțin ochii și nu vedeam zgârie-norii din stânga, mi se părea că sunt acasă. Eu am avut mereu senzația că am mai fost în Kuweit, deși nu mai fusesem niciodată, până atunci, l-am perceput, de când am pus piciorul în țara asta, ca pe ceva foarte apropiat. De aceea, poate, când am plecat din Kuweit, revin la cel mai frumos compliment care mi s-a făcut acolo și de o mare însemnătate, când o persoană foarte importantă din Guvern mi-a spus: „Ești mai kuweitiancă decât kuweitienii”. Deci asta înseamnă că ei au apreciat că eu am avut respect față de tradițiile lor, de mentalitatea lor, de religia lor și nu m-am impus decât pe ceea ce am reușit să fac acolo, un centru veritabil de artă.

R.: Povestiți-ne cum a fost prima zi de lucru în Kuweit.

S.C.: Prima zi de lucru n-a putut să fie, pentru că m-am dus într-un... „empty space” (tr. engl. - spațiu gol). Era un spațiu imens, gol. Mi s-a spus așa: „Aici va fi sala de balet, aici sala de muzică...”, deci se făcea departajarea spațiilor. Și atunci, mi-am luat în primire funcția de manager, de director, de a construi și mi-am făcut planul. Imediat am făcut comenzi pentru covor de balet, care a fost adus din Ungaria, am dat comandă pentru bară și oglinzi, am început să mă impun în fața lucrătorilor care sunt pakistanezi sau indieni și ceea ce lucrează meșterii noștri într-o zi, ei lucrează în două luni. Dar am fost în spatele lor „cu biciul” și am coordonat lucrările, absolut totul, de la fotografiile cu balerine cu care am decorat pereții până la punctul final, când s-a adus mobilierul din Suedia. Nu se punea problema banilor la această familie, Al Babtain, ca dealtfel la nicio familie din această țară, kuweitienii fiind socotiți, pe bună dreptate, poate cei mai bogați oameni din lume. Ei nu știau ce înseamnă o sală de balet, că trebuie să existe o anume înălțime la bară, să o faci și pentru copiii mai micuți, de trei ani. Cam acesta a fost segmentul meu de vârstă, cu care am lucrat, de la trei ani până la 26 de ani. Am pornit ca un fel de experiment, iar în decembrie 2013, totul a fost gata. De la sfârșitul lui septembrie și până în decembrie, a fost perioada de amenajare, a fost perioada mea de a învăța cuvinte în limba arabă, pentru că m-am pregătit. Toți vorbesc acolo o engleză impecabilă, ei studiază, sunt absolvenți de facultăți în străinătate, dacă făceam o greșeală gramaticală, copiii de trei anișori mă corectau. A fost un pact între noi: „Când eu am să greșesc, voi mă învățați engleză 100%, iar eu vă mai învăț câțiva pași de balet în plus”. A fost tatonarea terenului, să merg să vizitez muzee, să știu pe ce spațiu am intrat. Între timp, a trebuit să vorbesc cu părinții care aflau despre acest centru de artă - nu se afla nimic din ziare - dar Kuweitul este cât toată Dobrogea și s-a auzit în scurt timp că se va deschide un centru, că va fi prima școală de balet în țară și deja lumea se interesa. Eu am început, ca un experiment, cu cele trei fetițe ale familiei Al Babtain (una dintre cele mai bogate familii din Kuweit) și atunci am putut să îmi fac un plan. Le-am văzut entuziasmate, ele și-au chemat și niște prietene, ca în ianuarie 2014 să facem deschiderea oficială. Deja se adunaseră 50-60 de cursanți, iar exact acum un an, aveam deja 210.

R.: Cât dura un curs de balet?

S.C.: Cursul se plătea pe o lună, prețul era foarte ridicat - cam 200 si ceva de euro. Pentru cei avansați, care luau ore în particular, cursul costa dublu. Le-am avut la curs și pe câteva din nepoatele emirului, chiar și pe o româncă, fetița consulului român, care este foarte talentată, precum și câteva americance. N-am putut să primesc indieni, filipinezi, în țara asta se face o departajare a celor care muncesc acolo și care sunt văzuți ca... nu aș vrea să spun sclavi, pe mine mă doare felul acesta în care sunt văzuți. În contrast, comunitatea de români chiar este apreciată acolo, iar în presă a apărut, de Ziua Națională a României, un amplu reportaj în care emirul îi lăuda pe români, vorbind despre ei ca despre niște oameni foarte serioși, de care ei chiar au avut nevoie ca să își dezvolte economia acolo. Foarte mulți dintre românii de acolo sunt ingineri în petrol, sunt și cadre medicale excepționale, sunt profesori de sport, de limba engleză. Nu sunt hoți, nu sunt țigani...

R.: Revenind la programul dvs. obișnuit în Kuweit, cum se desfășurau repetițiile la 40 de grade Celsius?

S.C.: 40 de grade Celsius era bine... Pentru mine a fost o problemă să lucrez mereu în aer condiționat, deși aceasta e singura modalitate în care poți să reziști în Kuweit vara, la 55 de grade Celsius. Cu timpul, m-am adaptat. Se ajunge și la 60 de grade Celsius, dar este climă umedă, este mai respirabilă decât dacă ar fi uscată. Afară nu ai unde să ieși și de aceea, Kuweitul este împânzit de foarte multe mall-uri. Avenues Mall este cât jumătate de Constanța, cu străzi, cu palmieri, este ca un fel de oraș acoperit în care ei se plimbă, socializează, pentru că nu ai unde, pe căldura aceea. În ceea ce privește modul de lucru la Centrul de Artă de acolo, pot spune că înăuntru am avut tot confortul din lume, un spațiu generos, din care eu am făcut și un teatru, la un moment dat. Am pus cortină, am delimitat spațiul și am făcut teatru în acel spațiu. Dacă am deschis Centrul de Artă în luna ianuarie, la sfârșitul lui februarie 2014 am avut primul spectacol de balet în care au evoluat și în poante, am avut toate genurile de dans, de la clasic și sub formă de poveste, „A fost odată un vis” și s-a terminat cu hip-hop, dans modern. Invitată a fost și balerina Jenna Johnson. Ultimul număr, pe muzica lui Gheorghe Zamfir, „Ciocârlia”, a ridicat sala în picioare. Nu m-am așteptat să îi văd pe toți arabii în picioare și ovaționând. Am lucrat intens cu fetițele care urmau cursul, le-am făcut și o istorie a baletului, le-am adus și DVD-uri să vizioneze variațiile clasice de fete.

R.: Cum decurgea pentru dvs. o zi normală, în Kuweit?

S.C.: Zilele mele de lucru erau trase la indigo: nouă ore de muncă. La 12 eram deja în Institut, să îmi pregătesc muzica și să-mi îndeplinesc job-ul de director, am încercat să fac conexiuni, să duc, în viitor, câțiva studenți din Kuweit la un festival de dans, la workshop-uri. Aceasta era munca mea de birou. Apoi trebuia să îmi organizez orele, pentru că eram și profesor, și coregraf. Era foarte greu, pentru că trebuia să le fac pe toate singură. Spectacolele au fost toate în coregrafiile mele, nu în coregrafii preluate, personalizate pentru fiecare dintre ei, pe structura lor. Poate de aceea au și plăcut, pentru că am preluat și din tradițiile lor arăbești, aducându-le chiar și în zona de dans contemporan, ceea ce e un salt uriaș. Pasiunea lor pentru dans eu nu prea am găsit-o așa ușor în lume. De la ora 12.00 până la 21.30, eu nu aveam pauză nici măcar 5 minute. Se termina o oră, îmi ștergeam fața de transpirație și începeam a doua oră, a treia oră, a patra... și tot așa. Asta a fost munca mea doi ani. De aceea eu când le-am cerut să plec acasă, ei au fost disperați.

R.: De ce ați decis să reveniți în țară?

S.C.: N-am mai putut, clacam. Structura mea este de cursă lungă, dar era vorba, totuși, de nouă ore pe zi, la acele temperaturi. Nu mi-am găsit o asistentă, chiar am căutat și am scris pe pagina mea de Facebook, însă lumea nu s-a înghesuit să vină, nici chiar prietene ale mele care sunt plecate în străinătate, pentru că majoritatea, la vârsta asta, au familii și s-au gândit că e greu. Eu aveam nevoie de oameni foarte serioși, dedicați baletului, nu să vină pentru bani sau pentru un... șeic. Dar nu am găsit, am rezistat cât am putut, spre al doilea an deja am avut probleme medicale, am fost internată în spital chiar și acolo, în Kuweit. Am revenit, pentru că nu avea cine să îmi țină orele. În ianuarie, când a venit și fiica mea în Kuweit, mi-a spus că e cazul să spun „Stop”, o perioadă. După doi ani acolo, oboseala și-a spus cuvântul și a trebuit să îmi iau o pauză. Dar eu sunt acolo membră fondatoare, am rămas pe viață, ei consideră nu numai că am ridicat institutul și am deschis prima școală de balet, ci odată cu asta, că am reușit să le deschid mintea, să le schimb modul de a gândi, mentalitatea despre balet, că nu e ceva urât, murdar, dimpotrivă, arta e frumoasă. Rezultatul e că despre acest centru s-a auzit nu numai în Kuweit. După ce am revenit în România, am primit oferte de a lucra în Oman și Qatar.

R.: Să ne întoarcem, pentru un moment, la Kuweit, înainte de a ne spune despre planurile pe care le aveți în continuare. Cum vă petreceați timpul liber?

S.C.: După nouă ore de muncă, când veneam acasă, o spun sincer, cadoul meu era că urmăream Pro TV-ul, pentru că era singura mea modalitate de a auzi limba română, în casa în care trăiam. Locuința pusă la dispoziție de ei a fost una luxoasă, cu trei camere - două dormitoare și o sufragerie -, două băi, nou mobilată. Era într-o clădire special făcută pentru străini, care lucrau în sport, artă, ca profesori, mai erau acolo americani, francezi, sud-africani, cu toții contribuiau la partea aceasta de dezvoltare cultural-educațională în Kuweit. Deci serile mă uitam la Pro TV, iar vinerea era socotită ziua liberă în Kuweit. Era un ritual, pentru mine, până începeau căldurile, să mă plimb de-a lungul golfului, care mie îmi amintea foarte mult de Constanța și de mare. Am descoperit câteva muzee, cum ar fi Muzeul de Caligrafie Arabă, am văzut și o expoziție, scrisul este exact ca o coregrafie pe care eu chiar am vrut să o pun într-un spectacol, împreună cu domnul Vasile Sofineti, ambasadorul României. Am vrut să facem un spectacol de caligrafie arabă, cu dans contemporan, muzică live din zona aceea și cu poezie arabă. A intervenit, însă, plecarea mea. Spectacolul, însă, îl am în plan, eu am să mă mai întorc în Kuweit, pentru că am promis copiilor de acolo, studenților mei, că voi duce câteva balerine din România, printre care și copii, ca să vadă ce înseamnă la vârsta lor o balerină în devenire, câte ore muncește pe zi. Cu ocazia aceasta s-ar crea un pod, să spunem, de cultură între copiii arabi și copiii noștri, care știu ce înseamnă baletul.

Ziua mea de plimbare se încheia în Mubarakia, pe care eu l-am preferat mall-urilor luxoase. Este un fel de bazar, vechi de peste 200 de ani, în centrul Capitalei, unde găsești combinația aceasta care pe mine m-a fascinat: aurul pus alături de fructe exotice, fructe alături de condimente, condimente alături de tobe, tobe alături de parfumurile lor arăbești. O invazie a simțurilor care pe mine mă încânta și după două ore de plimbare prin acest bazar, eram super-încântată.

R.: Presupun că nu ați ratat sesiunile de shopping. Cum vi s-au părut moda, stilul de vestimentație arăbesc?

S.C.: Pot spune că am o adevărată fascinație pentru femeia arabă. Chiar dacă am întâlnit și femei îmbrăcate tradițional, care lasă numai ochii la vedere, pot să spun că machiajul lor este impresionant, astfel încât ochii și sprâncenele sunt atât de nuanțate ca și... caligrafia. Sprâncenele făcute într-un anumit fel, modul de a privi, culoarea în jurul ochiului, totul e fascinant. Eu întorceam capul și mă uitam după frumusețea lor. Sunt femei extraordinar de frumoase. Chiar dacă erau îmbrăcate cu totul, limbajul lor corporal era de o feminitate extraordinară. Sunt, desigur, și influențe occidentale, pentru că ei călătoresc foarte mult, însă păstrează regula bunului simț, deci atenție la decolteuri, la expunerea brațelor, lungimea rochiilor. Imprimeurile de acolo, materialele... Pot spune că sunt fascinată de rochiile lor, de aceea, când am revenit acasă, am avut și surplus de bagaje. Mi-am adus un geamantan de rochii, îmi plac la nebunie, la fel și bijuteriile lor. Mi-am adus foarte multe lucruri care să îmi amintească de spațiul acela care a fost a doua casă pentru mine și așa consider Kuweitul. Mereu mă voi întoarce acolo, chiar dacă proiectul următor mă va duce, probabil, într-o țară vecină, în Qatar. Asta înseamnă, poate, că menirea mea este aceea de pionierat, aceasta este și munca cea mai grea. Este foarte ușor să vină cineva după mine, în acel institut la cheie, cu studenții gata avansați și să preia din acel punct.

R.: Planurile dvs. imediate sunt legate și de Constanța?

S.C.: Eu nu pot să stau niciodată degeaba, am proiecte și aici, acasă. Planurile mele în Constanța sunt la Muzeul de Artă, care mi-a deschis mereu spațiul și brațele, când am vrut să mă exprim, nu m-a întrebat niciodată „De ce?”, ci mi-a spus „Haide!” și eu cred că am făcut acolo lucruri frumoase. Este un proiect, de asemenea, multicultural, e vorba de artă orientală în contemporaneitate și aici am să merg pe zona turcă. E un spectacol pe care îl voi pregăti la Muzeul de Artă. Am vorbit și cu consulul Turciei, care îl vrea și în Turcia. Mai am un proiect drag, cu o fată dragă, o actriță pe care eu o iubesc foarte tare, Georgiana Mazilescu și căreia vreau să-i fac one-woman-show. M-am gândit la un personaj care nu este chiar atât de folosit, La Goulue, care este muza lui Toulouse-Lautrec, vrem să reinventăm și să redăm atmosfera aceea pariziană, cu French Can-Can și „regina” La Goulue. Sunt în grabă pentru că, mai mult ca sigur, îmi reîncarc bateriile și pornesc să deschid o nouă școală și un nou ambasadoriat în domeniul culturii, în Qatar, unde voi pleca în septembrie.