„Spune-mi ce publicaţie citeşti, ca să-ţi spun cine eşti!”

Aurelia Lăpuşan, prozatoare, publicistă, poetă, mentor al generaţiei de gazetari ai Universităţii „Ovidius”, poate fi comparată cu un adevărat „chirurg” al societăţii în care trăim. Este omul care scrie cu pasiune, care se dedică în totalitate ţelurilor sale, care nu a uitat că, doar prin cultură şi prin păstrarea intactă a identităţii acesteia, putem să ne salvăm de la ceea ce modernitatea, de multe ori, ne fură: trecutul. A înfiinţat publicaţii regionale, a coordonat activităţi economice de difuzare şi editare, a conceput noi publicaţii şi a scris o serie de cărţi de excepţie. Aurelia Lăpuşan poate vorbi ore în şir, plină de patos, despre orice. Te captivează total şi-ţi deschide noi orizonturi. Este legătura dintre trecut şi prezent, este un om frumos, plin de emoţie, înzestrat cu o putere de muncă ce depăşeşte limitele normalului.

Reporter (R.): În timpul facultăţii, studenţii învaţă foarte multă teorie, dar fac din ce în ce mai puţină practică. Cum poate un tânăr absolvent de jurnalism, uşor stângaci, dar talentat, să răzbească în „jungla” mediatică?

Aurelia Lăpușan (A.L.).:Ca să calificăm ca junglă mediatică starea presei ar trebui să facem o analiză mediatică a cauzelor şi efectelor acesteia asupra societăţii româneşti, dar nu este aceasta tema interviului. Oricât de sălbatică ar fi... jungla, ea adăposteşte şi frumuseţi năbănuite. Teoria este foarte bună, dacă este învăţată sistematic, temeinic şi dacă nu se abdică de la ea în practicarea meseriei. Eu cred că stângăciile se pot repara uşor, dar abdicarea de la etica şi deontologia acestei profesii este cel mai mare păcat, ce ţine de conştiinţă, demnitate, dar şi de educaţia fiecăruia.

R.: Cunoaşteţi, desigur, situaţia presei româneşti, dar sunteţi plină de optimism. Tabloidizarea gândirii este un fenomen foarte grav. Care credeţi că este soluţia pentru înlăturarea acestei boli, care se transmite atât de repede?

A.L: O soluţie, o reţetă exactă, nu există. Presa este oglinda societăţii, iar astăzi, societatea este ea însăşi tabloidizată. Presa s-a rupt de publicul său. Este cum ai face, astăzi, un chioşc de ziare aşteptând ca prim cumpărător un extraterestru. O publicaţie bună se întreţine prin fidelizarea cititorilor, prin sondaje care să stabilească gusturile, pretenţile, nevoile publicului, parafrazând un proverb cunoscut: „Spune-mi ce publicaţie citeşti, ca să-ţi spun cine eşti!”. În presă, reuşesc oamenii puternici, care au curajul să o ia mereu de la început. În această meserie reuşesc cei care cred în ei, dar şi în ceilalţi. Au de la părinţi, profesori, sentimentul de datorie faţă de ţară.

„AVEM UN PUBLIC FOARTE BUN, CA O PLASTILINĂ. DIN PĂCATE, NU AVEM MODELATORUL”

R.: Profesionalismul implică cunoaştere, cunoaşterea implică înţelegere, iar întelegerea nu este pentru cititorul/ ascultătorul/ telespectatorul „modern”, devorator de senzaţional. Cum putem educa un astfel de public?

A.L.: Evident că un public se educă. Cred că avem un public foarte bun, ca o plastilină. Din păcate, nu avem modelatorul. Cel care să facă din „plastilină” chipuri bune, păpuşi. Publicul de astăzi este ca un copil. Nu ştie să distingă frumosul de urât. El aşteaptă să fie modelat. Modelatorul i-a schimbat percepţia. Presa românească a uitat un lucru esenţial. Rostul ei nu este să scrie despre morţi, ci despre cei vii. Ea nu trebuie să fie instrument în mâna politicului, ci în mâna publicului. Publicul este trădat tocmai de media. Cum se poate apropia un cetăţean de rând de o televiziune în care un moderator tv ia mii de euro, ca să spună ce vrea patronul? Publicul este trădat, înşelat şi dat deoparte. Soluţii cred că există. Cred în capacitatea tinerilor jurnalişti de a nu mai accepta compromisul, de a da un glas societăţii.

R.: Pentru presa tradiţională, internetul este o ameninţare sau o posibilitate de deschidere a unui nou orizont?

A.L.: Nu este o ameninţare. Fiecare are locul ei. Şi cel mai înverşunat internaut citeşte cărţi, ziare, scrie pe o coală de hârtie. Există o mare diferenţă dintre această comunicare a tuturor cu toţi şi presa care este făcută pentru acest public. Nu toţi au internet, nu toţi sunt interesaţi de internet. Aici, presa a făcut o mare greşeală. În loc să-şi pună prima ediţie în format online, şi-a creat propria concurenţă pe internet. Şi uite aşa, punând în timp real ştire după ştire, din surse neverificate (de multe ori), a intoxicat publicul învăţat să citească din presa scrisă informaţia validată, testată. Acesta era atuul presei scrise. Să aştepte până a doua zi, deci un timp maleabil la dispoziţie, ca să verifice, să aşeze informaţia şi să-i dea drumull în varianta finală. Presa scrisă venind în concurenţă cu celelalte forme de jurnalism (radio, televiziune) şi postând în timp real pe propriul site toate aceste informaţii şi-a dat singură peste mâini. Nu şi-a mai păstrat identitatea.

R.: Cărţile dvs. sunt o provocare. Aţi spus asta într-un interviu. O provocare pentru cei care îşi doresc să lase ceva în urma lor, pentru cei care scriu din pasiune, în special cei tineri, insetaţi de cunoaştere. Dar cum poate cerceta un tânăr, atâta timp cât nu dispune de resurse financiare?

A.L: Nu-i nevoie de resurse. Eu sunt autoarea a 11 monografii, cu teme majore din Dobrogea. O monografie trebuie să adune informaţii mici şi mari despre oameni plini de calităţi. Este o provocare o astfel de carte, pentru tinerii care pot să contribuie la realizarea unor studii monografice pornind de la lucrurile dragi lor. Oraşul în care trăiesc, propria familie, școala care i-a definit. Şi nu costă bani, costă dragoste.

R.: Aveți un CV impresionant. Care este secretul succesului dvs. în carieră?

A.L: Eu nu am avut o carieră de succes. Am muncit foarte mult, muncesc foarte mult, pentru că îmi place. Ce ai citit în CV-ul meu este rodul muncii mele. Acum, spre exemplu, după o zi în care au fost şi momente mai stresante, în care nu mi-am permis o pauză, mă duc acasă. Aici, începe cea de-a doua parte a zilei mele. Citesc o carte, scriu alta, fac şi gospodărie, ies la o plimbare, merg la operă. Să nu se creadă că muncesc până la epuizare, dar atunci când îţi place ce faci, nu simţi oboseala, nu simţi frigul, ci pur şi simplu, munceşti. Eu mi-am ales cea mai frumoasă meserie din lume. Nu am regrete. Sufletul meu este deschis spre scris şi nu m-am plictisit niciodată de asta. Deci, după cum vezi, sunt optimistă, încrezătoare, că am picurat în sufletele acestor studenţi câteva principii de viaţă. Să fii convins că identitatea ţi-o dă ţara în care trăieşti, familia în care ai crescut, profesorii care te-au format şi să vrei mereu să nu dezamăgeşti pe nimeni. Să ştii să te bucuri de o victorie care nu ţi-a fost dată pe tavă şi să vrei să laşi ceva în urma ta. Sunt mândră de studenţii mei. Ei sunt motorul schimbării.