Scrisoare de toamnă

Sunt femeia din viaţa ta acum. Nu ştiu mâine. Dar acum sunt aici, iar tu nu eşti… Chiar dacă te afli la mai puţin de un metru distanţă, tu nu mai eşti pe aceeasi vibraţie cu mine.

Deseori nu auzi ce spun. Uneori repet, dar tot mai mult, aleg să tac, căci am obosit să îmi tot repet cuvintele.

Au fost momente în care sintonia dintre noi era atât de curată, încât nici nu aveam nevoie de cuvinte pentru a comunica… Dulci momente…

Acum, însă, e ca şi cum toamna a dat buzna peste toate, simţirea s-a fragmentat în mii de frunze arămii şi, una câte una, acestea s-au desprins din noi şi au căzut adânc pe pământ.

Sprijinită în cot, te privesc intens. Mă iei de bărbie şi îmi întorci capul în altă direcţie. Apoi râzi şi îmi spui: „Tu nu ştii că nu e frumos să te holbezi la oamenii de lângă tine?!”.

„Nu mă holbez, doar te caut…”, îţi spun eu. Tu râzi din nou, te smulgi din căutarea mea şi te duci să îţi faci o cafea.

Da, ştiu că încă mă mai iubeşti, dar ai uitat să şi exprimi asta şi vine iarna între noi.

Eu nu voi intra cu bocancii pe aleea vieţii tale şi nici nu voi aştepta să ningă peste mine. Într-o bună zi, când voi simţi că şi ultima frunză de simţire s-a dus dintre noi şi te voi privi doar ca pe un prieten bun, îmi voi lua bocancii sub braţ şi, tiptil, o să mă strecor afară din cercul nostru de frunze-simţiri, căzute adânc pe pământ…