„Presa dobrogeană, ca de altfel presa românească, în general, este în cădere liberă”

Unul dintre ziariștii cu state grele ai Constanței, Traian Brătianu, a acordat ziarului online www.101stiri.ro un amplu interviu, în care a răspuns întrebărilor cu promptitudine, umor și obiectivitate. Jurnalist cu o experiență îndelungată, care a activat timp de peste patru decenii la ziarul „Cuget liber”, fost „Dobrogea Nouă”, Traian Brătianu ne-a vorbit despre actuala sa sferă de interes: umorul și epigramele. În prezent, membru al Clubului Umoriştilor Constănţeni (CUC) „Prăvălia cu umor”, acesta semnează și un volum care s-a bucurat de mare succes încă de la apariție, în primăvara acestui an. Este vorba despre o adevărată enciclopedie a satirei şi umorului născut între Dunăre și mare, „Umor şi umorişti dobrogeni”, care cuprinde peste 100 de autori de epigrame, catrene, fabule, aforisme, versuri vesele, schiţe, nuvele, romane, teatru. Sunt umoriști de ieri și de azi, iar demersul jurnalistului și scriitorului constănțean îi salvează pe mulți dintre ei de la uitare... Despre umorul dobrogean, dar și despre cum vede Traian Brătianu presa locală și condiția jurnalistului constănțean, în anul 2015, aflați din interviul care urmează.

Reporter (R.): Cum este să fii umorist/ epigramist în Dobrogea anului 2015 şi cum era altădată, în perioada comunistă?

Traian Brătianu (T.B.): În general, umoriştii sunt oameni optimişti. Dar nu întotdeauna au posibilitatea să se manifeste astfel. În perioada comunistă puteai să foloseşti vorbe de duh, satiră, ironie, dar numai în anumite limite. Orice posibil apropos la stat şi conducătorii săi era oprit de la difuzare. În 2015, poţi să „înţepi” pe oricine, cu excepţia patronului redacţiei din care faci parte şi a apropiaţilor săi.

R.: Este diferit umorul dobrogean de cel din restul ţării?

T.B.: Nu, nu este diferit, doar că, umorul dobrogean este prezent la toate manifestările de gen din ţară şi străinătate de unde culege multe premii.

R.: Se spune că oamenii cu umor sunt mai... buni. Ce părere aveţi despre această afirmaţie?

T.B.: Nu ştiu dacă oamenii cu umor sunt mai buni, dar, cu siguranţă, sunt mai înţelepţi.

R.: Din experienţa dvs. de epigramist, scriitor şi jurnalist de peste patru decenii, cum credeţi că s-a transformat publicul consumator de umor înainte şi după momentul 1989?

T.B.: Simplu. Înainte se spunea mai mult pe la colţuri. Îmi amintesc că cele mai bune bancuri le auzeam de la securişti care, probabil, le culegeau şi ei de la apropiaţi. Acum, atât producătorul, cât şi consumatorul de umor se manifestă, deschis, în public.

R.: Cum vedeţi evoluţia/ involuţia acestui public, de-a lungul timpului? Mai râd românii cu pofta de altădată?

T.B.: Atâta vreme cât există democraţie, vom avea umor din belşug. A râde de el şi de alţii este o caracteristică a românului. Aşa că nu trebuie să ne îndoim de existenţa lui, mai ales că în societatea noastră, prostia, optimismul, laşitatea, dorinţa de îmbogăţire etc. se manifestă din plin.

R.: Ati lansat, relativ de curând, cartea „Umor şi umorişti dobrogeni”. Ce sentiment v-a încercat atunci când culegeaţi date şi informaţii despre colegii dvs. de breaslă şi ce simţiţi acum, la finalul procesului de documentare şi redactare?

T.B.: M-am bucurat că în Dobrogea au fost şi sunt mulţi oameni capabili să-ţi descreţească fruntea. Aşa că, n-am fost singur printre… străini, ci unul care s-a străduit să se ridice la înălţimea talentului lor.

R.: Ce înseamnă pentru dvs., pentru public şi pentru umorul românesc, în general, apariţia acestui volum?

T.B.: O restituire a bogăţiei umoristice pentru toţi iubitorii acestui gen literar şi o imensă bucurie că am dat naştere unui „copil” reuşit.

R.: Vorbiţi-ne despre începuturile dvs. ca epigramist: când aţi început să aşterneţi primele rânduri şi după cât timp au sosit şi aprecierile, respectiv apartenenţa la un grup cu acelaşi domeniu de interes, precum Clubul Umoriştilor Dobrogeni (CUC)?

T.B.: Primele epigrame, răvaşe, cugetări le-am scris în 1965, în „Dobrogea Nouă”, apoi în 1966, în revista „Tomis”. Deşi am mai publicat, în continuare, texte de acest gen în „Dobrogea Nouă”, „Litoral”, „Delta”, recunosc că din cauza multiplelor sarcini pe care mi le-am asumat (în jurnalism, învăţământ) nu a existat o continuitate în a scrie umor. Abia după 1990, am luat mai în serios această activitate. În 1997, am făcut parte din Cenaclul „Trident”, în 1998 am editat cartea „Un Ulise întâmplător”, în cuprinsul căreia se regăsesc şi epigrame, versuri; în 2003 mi-a apărut cartea de umor „Proteste vesele” iar din 2008, fac parte din Clubul Umoriştilor Constănţeni, care m-a stimulat să scriu mai mult, creaţiile mele regăsindu-se în cele două volume „Prăvălia cu umor”, în cartea „Umor şi umorişti dobrogeni” şi în foarte multe antologii, culegeri, reviste.

R.: Ca jurnalist, cât şi ca epigramist cu o vastă experienţă, cât de mult umor mai este în presa românească? Sau ce mai e de râs când vine vorba despre jurnalismul făcut în România/ Dobrogea anului 2015?

T.B.: Dacă avem în vedere că foarte mulţi aşa-zişi jurnalişti nu cunosc bine limba română, găsim mult umor şi în ziare şi în reviste şi în emisiuni de radio şi televiziune. Cum să nu râzi, de pildă, când într-un ziar constănţean o relatare începea astfel: „Cu ocazia prilejului…”

R.: Cum s-a schimbat, după părerea dvs, de jurnalist cu o îndelungată activitate la publicaţia „Dobrogea Nouă”, devenită „Cuget liber”, după Revoluţie, presa dobrogeană în tot acest timp?

T.B.: Presa dobrogeană, ca de altfel presa românească în general, este în cădere liberă. Şi-a pierdut aproape total funcţia formativă, iar cea informativă se reduce, în bună parte, la ştirile de scandal.

R.: Dar condiţia jurnalistului dobrogean?

T.B.: Condiţia jurnalistului de azi este precară. Cum el nu se respectă, nici potenţialii lui beneficiari nu dau doi bani pe ce scrie sau vorbeşte. Înainte de Revoluţie, oamenii spuneau: „Dacă a scris în ziar, înseamnă că aşa este”. Evident că multe lucruri erau evitate din cauza cenzurii, dar, în general, cuvântul scris era conform cu realitatea, cu excepţia laudelor aduse conducătorilor statului şi ideologiei comuniste.

R.: Este jurnalismul făcut în Dobrogea diferit de cel din Capitală?

T.B.: Nu, este la fel de slab.

R.: Cum este cu libertatea presei şi a jurnalistului roman: o utopie descrisă convingător doar în manualele de jurnalism sau o realitate?

T.B.: Nu e chiar o utopie, dar nici nu e departe de ea. Atâta vreme cât există interese de tot felul şi oameni dominaţi de puterea banilor, libertatea de expresie nu poate fi plenară.

R.: Cum poate un jurnalist să se ţină departe de compromisuri şi să facă slalom printre directivele trasate de patronii/ baronii locali care deţin acţiuni la instituţia de presă unde lucrează?

T.B.: Să fie el însuşi, cu principiile şi personalitatea sa. Să nu facă niciun compromis care să îl umilească. Să aibă puterea convingerii, iar acolo unde nu găseşte înţelegere, să recurgă la umor sau să-şi schimbe redacţia.

R.: De ce la instituţiile de presă locale sunt respinse, adesea, CV-urile celor care au terminat facultăţi de jurnalism în favoarea celor care au absolvit, spre exemplu, Tehnica dentară, Universitatea Maritimă, cursuri de turism, coafură, contabilitate sau a celor care au doar studii liceale? Este inutil studiul la o facultate de jurnalism?

T.B.: Studiul la o facultate de jurnalism nu este inutil, ci obligatoriu. Cu condiţia să nu-l faci la… fără frecvenţă. Un absolvent de jurnalism nu e neapărat şi un bun practician. Experienţa universitară mi-a demonstrat că mulţi absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţele Comunicării nici măcar n-au încercat să facă presă. Dacă în unele redacţii sunt angajaţi licenţiaţi în alte domenii, înseamnă fie că aceştia şi-au descoperit un talent latent (vezi Cristian Tudor Popescu, care a terminat Politehnica), fie sunt în cârdăşie cu cei care fac o anumită politică, fie acceptă salarii mai mici. În cea mai mare parte a lor pot fi lucrători în presă şi nu jurnalişti adevăraţi, dacă n-au învăţat bine limba română şi tainele acestei meserii.

R.: Aveti un mesaj pentru tinerii jurnalişti?

T.B.: Repet îndemnul lui I. L. Caragiale, care spunea că o presă poate fi bună numai dacă respectă două condiţii: „Cinste şi gramatică”.