Oameni de carton în oraşe de beton

Drumul meu către serviciu trece pe langă cimitir. De-a lungul gardului din plăci mari de beton, vopsite nefiresc în roz murdar, gardul cu cruci pe el. Zgomote, claxoane, fum, noxe... Oameni trecând grăbiţi pe lângă mine cu ochii în pământ...

Mai trag o gură de aer murdar, înecăcios, aproape cenuşiu şi mă cutremur de nefirescul vieţii ce-o trăim...

Privesc în jur. Chipurile serioase, triste, mă lasă să întrevăd doar un mare gol interior. De care, cei mai mulţi, enorm de mulţi, nici nu mai suntem conştienţi... Pe nesimţite, ajungem să purtăm măşti negre, lungi, de care nici în somn nu ne mai dezbrăcăm.

Poate în parc să mai găseşti câte un cuplu de adolescenţi, pierduţi în iubire şi în pasiune. Şi-atunci, aproape te simti stingher să realizezi cât sunt ei de căzuţi în iubirea lor, chiar dacă trecătoare, şi cât esti tu de departe de cer.

Stăm cuminţi în intersecţia semaforizată, într-o disonanţă totală cu ceea ce înseamnă spirit, iubire, fiinţă divină, aşteptându-ne rândul. Suntem regulamentari, ne luăm bilet, suntem politicoşi, vorbim cu „bună ziua”, „vă rog” şi „mulţumesc”, dar suntem goi, tot mai goi pe interior...

Şi, în goliciunea aceasta, sperăm ca, într-o bună zi, să găsim fericirea... Sau, cumva, ea să se împiedice de noi, în timp ce continuăm să orbecăim prin oraşul de beton, în maşini tot mai luxoase...

Însă fericirea nu ne poate găsi în cercul acesta de confort, nefiresc, în care, zi după zi, ne stingem pe interior...

Da, suntem doar nişte oameni de carton într-un oraş lipsit de viaţă, un oraş gri de beton...