Nicu Cociorvă, artistul de poveste din Piaţa Ovidiu

Constănţenii şi turiştii care au ajuns, weekend-ul trecut, în Piaţa Ovidiu, cu siguranţă au remarcat, în cadrul târgului de artă şi obiecte vechi, expoziţia de icoane în... straie româneşti. O expoziţie inedită şi aparte, în care Nicu Cociorvă a adunat 13 sfinţi, în ordinea în care ei şi sunt prăznuiţi în calendar.

Un mare iubitor al satului unde a copilărit, artistul a cuprins în aceste icoane bucăţi din materiale vechi provenite din catrinţe, ii, covoare, pături sau perdele, toate descoperite cu drag şi emoţie în casa şi podul mamei şi bunicii. Icoanele au devenit astfel un simbol viu pentru temeinicia şi veşnicia tradiţiei româneşti, aceea născută la sat şi crescută pe lângă vatra acestuia, la intersecţia celor trei drumuri.

Icoanele sunt pline de poveste şi simboluri şi, dacă sunteți interesaţi, artistul vă va desluşi bucuros magia şi mesajul lor. Acolo, exact ca într-un puzzle, nimic nu e întâmplător şi totul e aşezat exact aşa cum se cuvine, în orânduială bine chibzuită. Nicu Cociorvă vă va îndruma în această experienţă mistică pe calea văzului (căci unele simboluri sunt ascunse „sub fustiţa cosmosului”) şi chiar a mirosului (cu siguranţă nu veţi pleca de acolo fără să mirosiţi busuiocul din fereastra inimii, sau temeinicia din pătura neagră, păstrată în lada de zestre a fetei mari…).

Icoanele acelea trebuie privite cu sufletul şi mirosite cu ochii închişi Acolo nu e nimic de vânzare, dar se pot face donaţii, atât în cutia milei (de lângă care poţi lua şi o „broşă de tricou”), cât şi în zona Self-Service, zonă „monitorizată de Cel de Sus”, de unde poţi lua o iconiţă şi lăsa într-un săculeţ plata cuvenită.

Şi, pentru că omul artist creează poveşti şi adună personaje noi pe lângă el în fiecare clipă, iar eu mă nimerisem pe acolo, am intrat într-una din poveştile acestui om solar, chiar în prima seară a târgului.

Artistul remarcase interesul meu pentru sfinţii de pe panoplii şi, cu infinită răbdare şi dăruire, îmi spusese povestea fiecăruia, dezvăluindu-mi, rând pe rând, micile secrete. La finalul turului, îmbogăţită cu simbolurile şi înţelesurile acum dezvăluite, dar şi cu o altă viziune, priveam fascinată înşiruirea de stative. Erau frumos orânduite şi înlănţuite într-o legătură cosmică, subtilă, cu un singur fir de sfoară. Iar aceasta, de o parte şi de alta a şirului, era ferm ancorată de câte o piatră.

Simbolul năruirii în... cascadă a unei expoziții O fată cu o codiţă împletită în cunună pe creştetul capului (părea o codană ruptă din hora satului din care proveneau materialele icoanelor), a trecut hotărâtă pe lângă noi şi, fără să ştie, a tras după ea unul din firele magice care contrabalansa întregul şir de panoplii cu icoane. În secundele următoare (care se lungeau ca într-un film bine regizat, într-un suspans neaşteptat), am asistat sideraţi, umăr lângă umăr, eu şi artistul, la spectacolul prăbuşirii în lanţ, unul după altul, a celor 13 sfinţi. Priveam acum ruinele expoziţiei şi încercam să înţelegem motivul şi simbolul acelei năruiri în cascadă.

Fata a dus mâinile la ochi, şoptind: „Of, Doamne, iar am făcut-o...”.

Am înţeles de aici că era predestinată pentru astfel de păţanii.

Artistul, privindu-şi sfinţii culcaţi acum la pământ a început să râdă: „Fată dragă, dar ce ai avut cu sfinţii mei? Care e mesajul tău? Cu ce am păcătuit?”.

Dar fata nu ştia mesajul, ea doar îl adusese.

Oamenii care treceau pe acolo şi fuseseră martori la mica prăbuşire înlănţuită au ajutat cu mare grijă la recuperarea icoanelor. Acum sfinţii stăteau, frumos înşiraţi pe caldarâm, la picioarele lui Ovidiu Naso, poetul exilat la Pontul Euxin. Nu părea să se fi stricat niciunul. Au fost strânse şi elementele componente ale panopliilor. Interesant era cum acestea se frângeau şi dezbinau sub mâinile noastre, de parcă nici nu fuseseră vreodată prinse în şuruburi.

Mi-am amintit de scena de final din filmul „Alexis Zorba”, aceea în care stâlpii funicularului conceput de Zorba se prăbuşiseră unul câte unul, într-un val de praf şi toţi popii fugiseră care încotro. I-am povestit artistului această viziune, iar el a început să râdă, bătându-se cu mâinile pe genunchi. „Mai rămâne să facem şi un dans aici!”, a spus el.

La două zile după acest eveniment, am revenit în piaţă şi am regăsit întreaga expoziţie, la locul ei, pe picioare, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Panopliile fuseseră şi mai zdravăn prinse în şuruburi, şi mai temeinic ancorate. Sfoara care le lega era acordată acum ca o coardă de chitară. Atinsă, aproape cânta. Acolo se făcuse acum temeinic treaba şi exact aşa cum se cuvine.

„A fost un dezastru care se produce implacabil” Artistul m-a recunoscut şi m-a întâmpinat bucuros. De parcă aştepta să revin acolo. L-am întrebat cum a privit el evenimentul de acum două seri. Şi iată ce mi-a răspuns: „A fost un dezastru care se produce implacabil. Dacă aveam reflexe, puteam să pun mâna pe primul stativ. Am fost foarte uimit şi, la un moment dat, chiar mă bucuram şi îmi plăceau cum cad. Şi iarăşi n-am avut reflexe, că trebuia să filmez - aveam timp să scot telefonul şi să filmez cum cade totul. Era o chestie deosebită, să le fi avut filmate. Să văd cum cade dominoul acela „bine gândit” şi proiectat de mine”.

Am sesizat mica ironie din vocea lui.

Se opreşte, râde curat şi împăcat deplin cu tot ceea ce se întâmplase, apoi continuă: „Şi totul din cauza unui picioruş, al unui înger de fată care o zis că „eu nicimăcar n-am atins”. Cum o fi dat-o jos, nu îmi dau seama… S-a întâmplat, ce puteam să fac mai mult?! Icoanele mi-era că s-au stricat. Că s-au rupt. Dacă se mai despinde câte o piatră, e bine, căci e mai aproape de vechi şi smerenie… Dacă mai cade o suliţă, o pun la loc. Dar dacă se spărgea părul Sfântului Ioan, care e făcut din lut ars, nu mai aveam ce să îi fac. Trebuia complet refăcută”.

La plecare artistul m-a îmbiat să scriu în caietul de impresii şi să pun 1 leu în cutia milei. Apoi mi-a dăruit o „broşă de tricou” realizată dintr-un rest de cuvertură cu model de fulg de nea.

Ajunsă acasă, mireasma ei a invadat camera asemeni unui beţişor parfumat. E un miros de poveşti vechi, cu zmei şi dragoni, cu salvatori pe cai albi, cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte… Pe alocuri se schimbă în parfum de flori uscate. Sau chiar mireasmă sfântă de tămâie.