Neînfricata

Orașul decorat de Crăciun cu luminițe absurde îmi producea o agitație interioară care mă făcea să cred că sunt în pragul unei depresii adânci. Eram singură în mulțimea aceea de oameni care se înghesuiau după cadouri, prin Mall, fascinați de apropierea marii sărbători. Viața, așa cum era ea construită, îmi părea un joc ale cărui reguli nu le cunoșteam. Nu înțelegeam de ce obțineam un anume rezultat într-o situație dată, deși actorii piesei erau alții și totul devenea și mai frustrant. Nu mă simțeam bine și undeva greșeam, încălcând de fiecare dată regulile fără să le cunosc măcar. Se știe că orice încălcare de regulă se pedepsește. Dar care erau acelea, nu știam.

Nu mă puteam detașa de drama mea interioară. Dependența față de o fostă iubire mă chinuia zi și noapte. Paradoxal era că efortul pe care îl făceam era din ce în ce mai mare ca să îl uit, iar realizările erau din ce în ce mai mici. Era o ciudățenie aici, că strădaniile mele și realizările erau invers proporționale. Tare aș fi vrut să-mi deslușească cineva această taină a lumii.

Lumea exterioară îmi părea un loc înfricoșător, iar vocile din mintea mea, care nu mai tăceau niciodată, se amestecau strident, ca între niște competitori certăreți. Trecut, prezent și viitor referitor la ceea ce a existat, există și va exista în viața mea, se amestecau cu fapte fără importanță, scopul fiind ca vocile să se audă cât mai tare. Realizam că această revărsare de cuvinte nu e reală și nici importantă. Atunci am început să țip cât puteam de tare: „TACI, TE ROG EU, TACI. Taci pentru o clipăăăă”. În acel moment s-a făcut liniște în jurul meu și apoi, zeci de oameni cu priviri mirate s-au întors spre mine ca la un punct de atracție. Speriată, am fugit spre ieșire, ca la o cursă contracronometru.

Am rătăcit fără țintă pe străzile frumos luminate până târziu în noapte. Obosită, m-am așezat pe o scobitură dintr-un zid. De undeva din apropiere se auzeau clopotele unei biserici. Am închis ochii și m-am acordat cu toată ființa la acel sunet liniștitor. Respirația îmi devenise calmă printr-un mecanism ciudat al Universului numai de el știută. O pace eliberatoare venise direct din liniștea desăvârșită din interiorul minții.

O sclipire, ca o revelație adâncă, mă făcuse să îmi împreunez mâinile ca la o rugă. Realizam, după multă vreme, că nu pot controla nimic din exterior; nici pe Alexandru nu-l puteam readuce în viața mea, căci el avea destinul lui și nici nu reușeam învierea unei iubiri demult apuse. Îmi era mai limpede ca oricând că ploaia venea după regulile ei, iar soarele apunea fie că voiam eu sau nu, toate desfășurându-se după niște legi imuabile, primordiale.

Deodată, acest coșmar al meu devenise un basm frumos, într-o realitate cu totul nouă. Schimbasem unghiul de percepție și culorile erau altele. Poate că ceea ce părea rău acum se transforma într-un bine nesperat, dovedind mai târziu că am fost scăpată de un pericol și mai mare. Această succesiune de relații eșuate mă făcuse să realizez că evenimentele sunt așa cum sunt ele. Nici bune, nici rele. Ele doar există și atât, independent de voința mea.

Sunt neutre!

Eu aveam o problemă în a le pune în categorii ciudate numai de mine înțelese, după propria mea înțelegere a rostului vieții. Agitația, dorința de control a celorlalți, luptele mentale cu Alexandru luaseră în sfârșit, o binemeritată pauză. 

Da, singura ființă pe care o puteam, în sfârșit, controla, eram eu însămi și  propria mea inimă.

În lume, totul este așa cum trebuie să fie!