Apelați cu încredere la sistemul medical de stat?
Și tu poți fi reporter pe 101știri.ro. Trimite-ne ce ai auzit sau văzut interesant, foto, text sau video ori scrie un articol, două, zece și poți să fii reporter pentru o zi. Sau de ce nu... chiar mai mult! Aviz studenților la Jurnalism și tuturor celor care au ceva de spus. Contactați-ne pe office@101stiri.ro
Articol publicat Luni, 23 Noiembrie 2015
de Brîndușa DAN (brindusa.dan@101stiri.ro)
Mă îndreptam către staţia de autobuz. Din depărtare, am văzut că mai era o singură persoană. „Ah, am gândit, abia a trecut… O să am de aşteptat…”.
Aşa că mi-am luat locul acolo, pe trotuar, lângă tăbliţa de RATC cu un singur număr pe ea: 51. În poziţia de aşteptare. În urma mea a mai venit un om. S-a aşezat şi el în aceeasi poziţie de aşteptare. Acum eram trei persoane, exact ca suricatele la pază. Numai că noi, oamenii, priveam toţi, ţintă, în aceelaşi sens de venire a autobuzului.
Brusc, un gând răzleţ mi-a trecut prin cap: „Ce stupid ar fi să privesc acum în sens opus… Sau în altă direcţie… La fel de concentrată…”.
Nu m-am putut opri să nu meditez un pic la deprinderea aceasta a omului de la oraş de a-şi petrece astfel timpul în staţia de autobuz: la pândă, concentrat total cu privirea pe orizontul de unde ar trebui să vină dragonul RATC. De parcă această focalizare, la unison, ar grăbi cumva momentul împlinirii noastre de călători interstaţiali.
De ce oare facem asta? Copiii nu procedează aşa. Ei ţopăie în jurul părinţilor sau savurează asumat o îngheţată. Ei nu ademenesc autobuzele, ci doar dansează dansul venirii lor! Noi, oamenii mari, stăm la pândă. Atât de concentraţi, încât uităm să mai respirăm.
Privim aşa, încolo, de unde ştim că trebuie să vină el şi uităm de noi… cu ochii pe viitorul apropiat. Atât de concentraţi, încât aproape scăpăm tot ce e în jur.
Odată, când devenisem suricată în staţia de autobuz, în dreptul meu oprise maşina un coleg de serviciu care mergea fix în acelaşi loc ca şi mine. Deschisese portiera şi mă striga de vreo 20 de secunde. Eu nu îl auzeam şi nu îl vedeam. Aşteptam total asumat şi profund dedicat autobuzul cel mare! Nu aveam ochi şi nici urechi pentru altceva, altă ocazie! Aproape se pregătea să plece, căci din spate veneau alte maşini, când l-am observat şi m-am urcat rapid în mașina lui…
Stupid, nu?!
Mă întreb de câte ori, de-a lungul zilei, nu procedăm la fel ca suricatele. Suntem atât de fixaţi pe ceea ce ne aşteptăm să vină, să primim, să auzim, să trăim, încât nu mai vedem ce este, de fapt, sub nasul nostru. Ratăm ocaziile! Căci universul ne trimite, dar noi nu primim, căci nu vedem. Sau vedem, dar nu înţelegem. Mintea noastră nu percepe decât atât cât îi dăm voie.
Poate de aceea se spune că mintea e ca paraşuta: amândouă sunt utile doar dacă sunt deschise…
|
