Legenda Moşului şi a Babei, care veghează Dunărea de secole, la Hârșova

Stâncile îngemănate își plâng durerea lângă apă Scăldate de Dunăre și purtând în adâncuri mărturii de netăgăduit ale existenței milenare a strămoșilor, ținuturile cetății Carsium, de la Hârșova, sunt păstrătoare de legende și atrag tot mai des, în ultima vreme, vizitatorii pasionați de istorie, arheologie și mister. Se poate spune că locuitorii zonei conviețuiesc cu propria istorie, însă puțini dintre ei mai știu să spună povești auzite din bătrâni despre stâncile castrului roman, care străjuiesc Dunărea de secole. Unul dintre aceștia este și dr. Constantin Nicolae, responsabilul Muzeului Carsium din Hârșova, care primește oaspeții estivali interesați de istoria locurilor și le povestește lucruri inedite, printre care și una dintre cele mai tulburătoare legende de la malurile dunărene.

Este povestea unei stânci ciudate ce se ridică parcă din Dunăre, numită de localnici Moșul și Baba. În jurul acestui bloc de piatră sculptat parcă de natură cu o sensibilitate aparte s-a țesut o legendă fascinantă și emoționantă, care vorbește despre puterea sacrificiului și suferință și ne readuce în suflete cel mai fierbinte sentiment uman: dragostea. Dragostea Mamei şi Tatălui faţa de copii! Dragostea Fratelui faţă de Frate!

Dr. Constantin Nicolae mărturisește că a auzit această poveste de la un... „moş”, undeva pe malul Dunării, cu aproape o jumătate de secol în urmă. A fost pentru prima şi ultima oară când afla legenda stâncii „gânditoare” și „îndurerate” de lângă apă, poveste pe care n-a uitat-o niciodată și pe care nu pierde prilejul să o spună mai departe celor interesați de istoria și legendele Dobrogei.

„Mult timp după ce am auzit această poveste m-am tot gândit la ea. De câte ori treceam pe lângă malul apei şi priveam stâncile împietrite şi îngemănate, mă străbătea un fior. Auzeam, de fiecare dată, ca un ecou venit din adâncul inimii, cuvintele şoptite ale ultimului povestitor. Simţeam că trebuie să spun mai departe această întâmplare. Cu atât mai mult cu cât ea este un crâmpei din viaţa oamenilor acestor locuri! Să fi fost suferinţa oamenilor atât de mare? Să fie dragostea atât de puternică? Nu am putut răspunde acestor întrebări niciodată”, spune, impresionat, dr. Constantin Nicolae.

Poveste de secol XVI, culeasă și repovestită de dr. Constantin Nicolae, responsabilul Muzeului Carsium

Dar iată care este legenda tristelor stânci încremenite în durere, pe malul Dunării, spusă de dr. Constantin Nicolae, responsabilul Muzeului Carsium, pe care o redăm integral: „Suntem în urmă cu câteva sute de ani, către sfârşitul secolului al XVI-lea. Cetele oştenilor turci, proaspeţii stăpâni ai Dobrogei, umblau la strângerea tributului prin casele gospodarilor locului în căutare de fete pentru haremul sultanului şi marelui vizir. Lângă Hârşova, pe malul apei, o familie de oameni sărmani îşi creştea cu frică de Dumnezeu cei patru copii: trei fete şi un băiat, acesta mai mic faţă de surorile lui. Într-una din zilele verii, pe când tatăl împreună cu mezinul erau în pădure, iar mama trebăluia prin casă, fetele se scăldau. În acest timp, un pâlc de călăreţi a ajuns pe coama dealului şi a rămas câteva clipe privind cele trei făpturi care se bălăceau, scoţând strigăte de bucurie în apa răcoroasă sub umbra unei sălcii. Toropiţi de căldură, sprijiniţi în şeile cailor, după câteva clipe, uitându-se unii la alţii, le-a încolţit acelaşi gând! Fără să scoată un cuvânt, şi-au împuns caii cu toată puterea pintenilor şi în mare viteză, au gonit către ţărm. Sărmanele făpturi nici nu au apucat să-şi dea seama ce se întâmplă şi s-au trezit în mirosul armăsarilor înspumaţi şi mâinile aspre, puternice, bătute de mânetul spadei, ale tinerilor care le-au săltat din apă luându-le pe sus cu chiote într-un grai străin! Doar un nor de praf s-a mai văzut în urma lor. Strigătul de ajutor a rămas ţintuit în frunzele salciei.

Speriată, mama a dat fuga la locul de scăldat. A găsit doar trei rochii puse cu grijă pe o creangă groasă. Jalea părinţilor a fost mare! În fiecare zi se rugau la bunul Dumnezeu să facă o minune şi să le aducă copilele acasă. Dar nu a fost să fie aşa! Treceau lunile şi anii şi în loc de uitare, durerea sporea tot mai mult. Băiatul deveni bărbat în toată firea şi nu mai putea să-şi vadă mama şi tatăl, care se stingeau încet, încet. Odată şi-a luat inima în dinţi şi le-a spus: „Plec să-mi caut surioarele”! Speriaţi că vor rămâne şi fără acesta, părinţii au încercat să se opună. Hotărârea tânărului rămâne însă de neclintit! Într-o dimineaţă s-a urcat în luntre şi a pornit pe Dunăre, în sus, spre Vidin! Aşa cum o nenorocire nu vine singură, băiatul nu s-a întors nici cu fetele, nici fără!

După ani, un călător a povestit prin târg, într-o crâşmă, cum că din haremul paşei a fost furată o tânără fată. Vorba a ajuns la urechile bătrânilor! Speranţa a înmugurit în sufletele lor. „Măcar unul să vină”, gândeau cu disperare cei doi. Din ziua aceea nu s-au mai dezlipit de malul Dunării. Toţi corăbierii care urcau sau coborau prin faţa Hârşovei, vedeau pe o costişă bolovănoasă două mogâldeţe aproape încremenite! „Uite Moşul şi Baba - ziceau - îşi aşteaptă copiii”! Apele s-au umflat, au scăzut, au bătut ploi, a căzut zăpadă, a fost arşiţă, a fost zi, noapte...

Au trecut anii unul după altul. Cei doi nu s-au mai dezlipit de ţărm. Priveau mereu spre răsărit. De acolo trebuia să le vină pruncii! Acolo se afla speranţa lor. Au rămas încremeniţi, sprijiniţi unul de altul şi după ce s-a stins ultima luminiţă de viaţă din ochii lor. Nimeni nu i-a mişcat din loc. S-au împietrit devenind două stânci îngemănate, una mai mică spre apă, „Baba”, cealaltămai mare, „Moşul”! Aşa stau de sute de ani. Aşa sunt şi astăzi! Au rămas, cu încăpăţânare, neclintiţi cu speranţa că într-o bună zi îşi vor vedea, în zare, pe cei dragi venind acasă...”.