Încă de mici învăţăm să fim buni părinţi

Aveam patru ani când ai mei au cumpărat un birou nou. Imens. Culoarea mahonului. Lăcuit cu mai multe straturi. Şi tocmai învăţasem la grădiniţă cum să desenez cu acul pe mobilă. Asta de la un coleg, că nu ne învăţa doamna aşa lucruri minunate...

Am fost tare fericită atunci să pot pune în practică ceea ce învăţasem la grădi! O oră întreagă am fost cel mai liniştit copil din lume! Exemplar! Cât am gravat pe noul birou, cu mare drag şi pe îndelete, un desen absolut fantastic!

Apoi, mândră de ceea ce realizasem, m-am dus şi l-am luat de mână pe tata şi l-am târât până în faţa operei de artă:

-Uite!

...Apoi... Am fost aspru pedepsită...

Era o încurcătură mare în capul meu: de ce am fost pedepsită dacă am stat cuminte şi am desenat atât de frumos?!

Scena s-a repetat, într-un mod absolut epic, după 23 de ani, dar altfel: eu eram părintele, iar fiul meu artistul. El a desenat cu culorile noi, cerate, pe tapetul nou, roz cu bleu, abia aplicat.

Stătuse cuminte şi desenase. Frumos tare! Pe toţi pereţii... Unul nu scăpase de talentul lui în devenire!

Am intrat în cameră şi am văzut, pentru început, peretele din faţă... Apoi pe cel din stânga... Apoi pe cel din dreapta... Căci o operă se descoperă pas cu pas, nu?!

În secunda următoare mă aşezasem pe pat, căci mi se înmuiaseră genunchii. Pe peretele din spate nici nu m-am mai uitat.

În tot acest timp, copilul îmi arăta, radiind de fericire, minunatele desene.

-Uite!

Acesta a fost cuvântul magic: brusc am devenit copilul de patru ani care tocmai desenase cu acul pe noul birou... Când am revenit din trecut, am dat ochii cu zâmbetul până la urechi al micului artist, nu mai eram mama îngrozită din urmă cu trei secunde, ci eternul copil artist, fericit că a desenat!

L-am luat cu drag în braţe şi i-am vorbit:

- Dragul meu, e taaaare frumos ce ai făcut! Tu ai stat atât de cuminte şi ai desenat atâââta de frumos! Bravo! Dar am uitat să îţi spun că nu desenăm pe tapet. Ai văzut cât am muncit să îl punem?

-Da...

-Nu-i nimic, nu ai ştiut. E vina mea că nu ţi-am spus. Dar, te rog să nu mai desenezi pe tapet. Da?

-Da.

Copil cuminte şi care învaţă repede, n-a mai desenat pe tapet.

Dar talentul curge, nu stă! A urmat, firesc, un alt desen, dar pe mochetă. De data aceasta cu un marker gros, roşu intens... Superbă culoare! Realiza un năucitor contrast cu griul perl al mochetei.

Inutil să vă mai zic că mocheta era şi ea nouă. Cam aşa se întâmplă când ai copil nou - înnoieşti şi restul, ca să îi fie totulîn ton cu copilul, nu?!

-Hmmm... Tot vina mea e... Am uitat să îi spun că nici pe mochetă nu desenăm! De fapt, ar fi trebuit să îi spun copilului care sunt locurile pe care le putem desena...

Aşa că l-am luat pe micuţul-mare artist şi i-am spus calm, zâmbindu-i:

-Da, e miiiinunaaaat desenul tău! Dar... am uitat să îţi spun că nu desenăm nici pe mochetă... Cu culorile desenăm numai pe hârtie - uite, aici ai un teanc mare de hârtii... Iar cu creta (bună inspiraţie, căci taman primise şi o cutie de cretă!) desenăm ...

M-am uitat după un loc pe care să îl dedicăm cretei... Căci nu primise şi tabla necesară (!) Am ochit o uşă de lemn de la un dulap mai vechi (acela nu fusese înnoit, din fericire)...

-Aici! Aici pe uşa asta poţi desena cu creta cât vrei tu! Nu în alte locuri! Da?!

-Da.