Ieșind din cutia vieții

Străzile prăfuite ale Marocului, înviorate de catâri încărcați cu fel și fel de mărfuri, mașini, măgari, trăsuri și taxiuri, te făceau să pui bine în sertarul uitării toate regulile știute de civilizație occidentală. Ele trebuiau privite cu sufletul, deschizându-ți mintea și dorința de a vedea dincolo de aparente…

Mulți ani am fost prizonieră în casa mea, hipnotizată de televizor, temându-mă să înfrunt viața reală. Stăteam în cutiuța mea, iubind-o, mulțumită de frumoasele decorațiuni, și minunându-mă de evenimentele exterioare. A păși dincolo de propriile limitele impuse îmi producea o teamă vecină cu panica.

Știam, însă, că ar fi trebuit să și trăiesc, însă nu îndrăzneam, fie din cauza preconcepțiilor sau a sfaturilor bine intenționate ale celorlalți. Într-o zi, mi-am făcut o listă cu dorințele pe care, cu disperare mi-aș fi dorit să le fac în această viață și să le pun în aplicare. 

Am decis să îmi înfrunt fricile si am plecat să vizitez o țară care mă fascina din copilărie, împreună o agenție de turism, tocmai pentru a mă simți în siguranță. Zburam adesea acolo, cu covorul fermecat al imaginației mele. Asemenea unei cadâne din poveștile cu 1001 de nopți, Marocul parcă și-a asumat menirea de a-i seduce pe oaspeți, ca o aventură exotică, în inima nisipurilor și în răspântia vânturilor. Printre cei 30 de turiști, era și Stefan, un băiat care nu avea mai mult de 20 de ani, care venise și el singur, să descopere locuri noi. Ne-am împrietenit dintr-o privire și am decis să ne facem propriul program.

Tangerul e un oraș fascinant, însă nu trebuie să te grăbești…. Străzi fără treceri de pietoni și semafoare de decor în  zgomotul continuu, unde, la fiecare colț de stradă e „piață", îți creau o stare de agitație permanentă. Mai treceau și vânzătorii ambulanți și ei, strigându-și prețurile. Toate acestea erau amestecate cu râsete de copii.

Ștefan m-a tras de mână și ștrengărește mi-a spus cu un accent pur ardelenesc: „Te bagi la o narghilea?!”. Am dat din cap afirmativ, deși nu eram convinsă că fac bine. Pe o terasă, arabi, berberi, dar și multă lume din afară, se amestecau în mirosuri, arome și culori ciudate, întotdeauna cu fața spre stradă. M-am așezat cu sfială la o masă și am fumat, pentru prima dată în viața mea, narghilea cu aromă de mentă. Ușor stânjenită de postura mea, i-am șoptit lui Stefan: „Și când te gândești că zona a fost sub ocupația romană la începutul mileniului trecut... Uite unde s-a ajuns!”. M-a privit resemnat și relaxat si mi-a zis: „Și ce-ti bați capul? Nu  vezi cum sunt marocanii? Nu le pasă de nimic. Nu se grăbesc niciodată”.

În fața mea, peste drum, la umbra unui palmier, un arab învesmântat în haine lungi și albe, privea rotocoalele de fum din narghileaua de culoare albastră. Îi spun lui Ștefan uimită :„Uita-te la cel din fața ta. Călătorește în propriile gânduri, de parcă însuși timpul e al lor”. „Iar îți bați capul?”, mi-a tăiat el ștrengărește elanul unei abordări filozofice de ocazie. „Auzi, ție ți-e foame? Asta ca să revii cu picioarele pe pământ. Plecăm de aici și mai căutăm”. Am înclinat din cap și am plecat să înfrunt necunoscutul.

Am intrat într-o piață mai mare, printre care ne-am strecurat cu greu printre tarabe cu năut de toate culorile, rodii imense și frumos mirositoare, haine de piele și mulți saci de gunoi. Înainte, apoi la stânga, apoi iar la stânga, de mă gândeam: „Oh, Doamne, unde mergem?”. Partea bună era că mă simțeam în siguranță alături de Ștefan și după întortocheatele străduţe, ai impresia că intri în paradis. Neobișnuitul și autenticul erau prezente la tot pasul.

Am intrat într-o curte desprinsă dintr-un basm în care luxul, armonia, stilul și bunul gust creau o bună dispoziție. Lista de meniuri era atât de plină de contraste, de variată și de condimentată, încât nu te decideai la ce să te oprești. O formație cu instrumente ciudate, cânta o melodie populară, care te transpunea parcă în basmele cu cadâne și sultani. Privind în jurul meu, am realizat că viața trebuie trăită fără frică, neîncredere în noi înșine și dependența de alții. Lăsasem la o parte, ca o haină nefolositoare vechiul meu sistem de credințe, renăscând într-o altă lume.

„Măi, eu nu pot să nu îi admir pe oamenii aceștia. Savurează la maxim fiecare mâncare, fiecare ceai, fiecare clipă. Poate de aceea nu au devenit încă o societate de consum care îi devorează, păstrându-și atât de vii tradițiile și cultura”, am spus eu. „Dacă așa zici tu… după masă, te mai bagi la o narghilea?“, a zis el, total absent și toropit de căldura de afară.