Femei care iubesc fără măsură

Atunci când iubesc cu adevărat un bărbat, o fac invariabil la fel, fără măsură. Apoi, când pleacă, cum de regulă se sfârșesc toate relațiile mele, intru într-o depresie handicapantă, de victimă. Așa se întâmplă de fiecare dată când uit de mine și toată această abandonare în favoarea lui mi se pare cel mai firesc lucru din lume.

Iubirea altcuiva e mai ușor să o accept și - zic eu - să o merit pe deplin, printr-o ostracizare continuă, gândind că rolul acesta este, de fapt, dragostea supremă. A-l mulțumi pe iubitul meu, pentru a-i câștiga aprobarea și iubirea, era scopul fiecărei clipe petrecute împreună. Îmi calculam fiecare mișcare pentru a-i oferi mereu noi surprize și a obține efectul dorit în fața lui. Negarea propriei mele personalități, deghizându-mă și purtând măști, era mai degrabă regula, decât excepția. Îmi era teamă de respingere dacă, socoteam eu, mă vedea așa cum eram în realitate, cu o goliciune și vulnerabilitate emoțională. Dezvăluirea adevăratei personalități mi se părea un risc inacceptabil. Validarea mea ca femeie, prin iubitul meu, a comportamentului pe care îl derulam clipă de clipă, mi se părea că doar prin EL mi dă sentimentul propriei valori.

Poveștile de dragoste din viața mea se succedau toate la fel, după un tipar prestabilit, de parcă un magician ascuns în universul meu tainic îmi creiona aceleași situații de viață, rulând la nesfârșit aceleași drame.

Partenerii mei, de regulă bărbați care mă iubeau foarte puțin, parcă se săturau, la un moment dat, de o femeie pasională, care îi iubea fără măsură. Îi dădeam permanent puterea celui de lângă mine, crucificându-mă! Acceptam cu stoicism orice mojicie din partea lor, ostilitate sau agresiune, cu teama de a fi părăsită, de abandon, de schimbare. Vedeam prăpastia care era între noi și totuși, o negam. Teama de necunoscut și de a o lua de la capăt cu un om care îmi împărtășea valorile, interesele, convingerile și… trupul era, mai degrabă, un vis!

Simțeam că trăiam într-o închisoare din care nu puteam evada. Orice aș fi făcut, era imposibil să câștig. Mereu mă gândeam ce să fac să-l schimb pe bărbatul de lângă mine, incapabil să mă iubească, într-o persoană capabilă de iubire.

Aveam deja 35 de ani și un noian de vise eșuate în cearșafuri trandafirii. M-am decis să plec într-o vacanță mai lungă, undeva departe, la capătul lumii, într-un loc însorit unde să stau fără grija de a primi aplauze!

La terminarea perioadei, un domn distins, care nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani, se așează pe șezlongul alăturat și mi se adresează cald: „Domnișoară, vă urmăresc de când ați sosit și cred că am ajuns să vă cunosc așa cum sunteți. Pot spune că sunt un fin cunoscător al naturii umane, iar prin acest resort se perindă mii de femei, anual, din toată lumea. Aici locuiesc de 10 ani. Vreau doar să mă lăsați să fiu în preajma dvs. și poate, să mă iubiți cândva…”.

Stăteam și reflectam cu pupilele mărite de emoție. Am dat afirmativ din cap și nu am reușit să articulez niciun cuvânt. Izbucnisem în lacrimi și toată suferința trecutului părea să se reverse din mine, ca un fluviu nestăvilit. Acum știam că nu trebuie să mai interpretez niciun rol, să nu mai fac nimic, doar să fiu eu însămi.

I-am zis doar atât, după ce m-am mai liniștit: „Pot să fiu eu așa cum sunt și totuși, să fiu cu tine? Ciudat, asta mi se pare cu adevărat greu și să mai fiu și iubită… să fiu iubită”.