„După apariția romanului „Dragostea și Securitatea”, am descoperit și alți „prieteni”, care m-au trădat fără scrupule”

Jurnalistul, scriitorul și epigramistul Claudiu Valeriu Conțevici sau, mai pe scurt, Claudiu Val, nu este doar un nume cunoscut din breasla jurnaliștilor constănțeni, în cadrul căreia s-a remarcat, de-a lungul anilor, prin cronicile sale sportive memorabile. Nu este, de asemenea, nici un simplu autor de carte, care mai cochetează, din când în când, cu literatura. Claudiu Val este un nume care ascunde o poveste zguduitoare și nebănuită de cei mai mulți care l-au cunoscut, citit și apreciat pe jurnalistul de la malul mării, până la momentul apariției celor trei romane autobiografice pe care le semnează. A petrecut ani grei și triști din copilărie la orfelinat, a crescut cu dorul de părinți și al unei vieți de familie normale, a fost trădat de „prieteni”, și-a descoperit și citit, după ani, dosarul întocmit de Securitate... Toate acestea au fost, însă, momente cruciale în devenirea sa de mai târziu, care l-au ajutat să evolueze, i-au dat tărie de caracter și l-au ajutat să fie omul de astăzi: un nume de referință în spațiul cultural constănțean. Mai mult, Claudiu Val a fost primul gazetar sportiv constănțean care a participat la Jocurile Olimpice (1996) și Campionatul Mondial de fotbal (1998), cel dintâi organizator de competiții de fotbal în sală și primul autor de carte sportivă.

Iubitor de cultură, autor de romane și creator de epigrame, cronicar sportiv și o prezență activă la evenimentele de înaltă ținută ale Constanței - lansări de carte, vernisaje, conferințe - Claudiu Val și-a deschis sufletul într-un emoționant interviu acordat publicației online www.101stiri.ro. Povestea sa adevărată o puteți citi pe larg, însă, și în cele trei romane-confesiune ale sale: „Dragostea și Securitatea”, „Îngerii loviți” și „Cerul nu e liber”.   

Reporter (R.): Jurnalist sportiv, epigramist  și, mai nou, scriitor. În care dintre aceste ipostaze v-ați regăsit cel mai bine, ca om, creator și formator de opinie?

Claudiu Valeriu Conțevici (C.V.C.): Am visat dintotdeauna să fiu scriitor. Din motive obiective și subiective, romancier am devenit, precum... Lampedusa, abia la 60 de ani. Mi-a fost mai la îndemână să fac gazetărie sportivă, în intervalul 1992-2008. Epigrame am scris, ce-i drept rar, de când eram june. M-am simțit extraordinar ca jurnalist sportiv, dar aceea este o etapă încheiată. Încerc să scriu cât mai bine proză și epigrame, ipostaze în care mă simt la fel de confortabil.

R.: Care au fost cele mai mari satisfacții avute în calitate de cronicar de sportiv?

C.V.C: Premiul Național pentru întreaga activitate, acordat de Asociația Presei Sportive (APS) din România în 2008, este egalat, ca împlinire, de marea bucurie de a fi fost acceptat în splendida familie a sportivilor. Am cunoscut mari campioni: Nadia Comăneci, Iolanda Balaș, Lia Manoliu, Viorica Viscopoleanu, Mihaela Peneș, Maricica Puică, Simona Amânar, Laura Badea, Ion Draica, Constantin Alexandru, Francisc Vaștag, Leonard Doroftei, Ilie Floroiu, Gheorghe Hagi, Nicolae Dobrin, Florea Dumitrache, Gheorghe Constantin, mai multe generații ale echipei de fotbal a Farului Constanța, toți excelenții antrenori și tehnicieni de pe litoral și le cer iertare celor pe care nu-i pot prezenta, din lipsă de spațiu. Am fost primul gazetar sportiv constănțean care a participat la Jocurile Olimpice (1996) și Campionatul Mondial de fotbal (1998), cel dintâi organizator de competiții de fotbal în sală, primul autor de carte sportivă (până la urmă, am scris șase). Am stat de vorbă cu Juan Antonio Samaranch, Aleksandr Karelin, baschetbaliștii Dream Team-ului nord-american, am fost prieten cu Ioan Chirilă, acest Maradona al gazetăriei sportive românești, am fost martor ocular al multor performanțe de vârf - ce mi-aș fi putut dori mai mult?

R.: Ce anume v-a determinat să alegeți un alt drum, într-un anumit punct al carierei dvs. în presa constănțeană?

C.V.C: Cred că am răspuns... în rândurile precedente. M-am retras din gazetărie când am fost premiat de APS din România.

R.: Cum s-au născut primele epigrame? Dar primul roman?

C.V.C: Am scris primele epigrame după ce l-am citit pe Topârceanu, dar și paginile de profil din revista „Urzica”, la care era abonat bunicul meu. Ironizam în ele ba pe un coleg de școală prea mâncăcios, ba pe... Mihai Beniuc, pentru poemul său proletcultist „Chivără Roșie” sau pe un activist UTC incult, care făcea pe poetul (personaj real). Altădată, când vom avea mai mult timp, intrăm și în amănunte...

Am scris primul roman aproape în transă. Am luat legătura cu editura, căci domnul Popișteanu îmi spusese de multe ori, în anii precedenți: „- Nu se poate să nu ai tu ceva, în sertar! Te aștept!”. Nu aveam, la vremea respectivă, dar i-am urmat îndemnul, când a fost scrisă cartea. Am început imediat munca la următorul roman, „Îngerii sunt liberi”. În acest caz, a fost mai mult o descătușare, lucram de mult, în gând, la această autobiografie-prezentare a unei copilării ciudate, din anii '50-'60.

R.: Povestiți-ne despre cum a început... aventura dvs. ca scriitor.

C.V.C:  După apariția legii privind accesul la dosarele personale de Securitate, am făcut o cerere și mi s-a răspuns că da, am dosar și, dacă vreau să-l văd, să solicit o programare. M-am dus, am văzut și... m-am crucit! Am realizat instantaneu că un posibil roman era deja scris de către delatorii mei și ofițerii care se ocupau de caz. Lipseau câteva comentarii din parte-mi. Așa s-a născut romanul „Dragostea și Securitatea”, apărut la editura Ex Ponto, în anul 2012, prin amabilitatea și eforturile domnilor Ioan Popișteanu (lăudată fie-i memoria!) și Ovidiu Dunăreanu. De altfel, toate cele trei cărți au apărut prin osârdia acestei prestigioase edituri. 

R.: Ați ales să scrieți cele trei romane autobiografice peste hotare, în Anglia. Cum a fost această experiență de a scrie în limba română într-o altă țară, ce v-a plăcut și mai ales, ce nu... Ce v-a determinat să reveniți, totuși, la Constanța, după cei câțiva ani petrecuți în Marea Britanie?

C.V.C: Numai primele două romane au apărut în timp ce mă stabilisem în Anglia. Dar, mi-a fost foarte greu să mă ocup, de departe sau în urma unor costisitoare deplasări, de tot ce înseamnă tehno-redactare, corectură, copertare, editare propriu-zisă, lansare, prezență la târgurile de carte, publicitate și vânzare. Mi-era clar că nu mă voi opri aici, voi mai scrie și, dacă vreau să fac o treabă serioasă, trebuie să fiu aici, cât mai aproape de cititorii români. Așa că... am renunțat la farmecul și tihna vieții din Yorkshire, pentru la fel de frumosul litoral constănțean! Nu regret alegerea, se pare că am făcut ceea ce trebuia...

R.: În primul roman, sunteți cu Securitatea pe urmele dvs. Abia acum, la momentul pensionării, ați ales să împărtășiți cu noi, publicul, momente din trecut. Ce v-a determinat să așterneți pe coala de hârtie toate acele amintiri strânse într-o viață de om?

C.V.C: În perioada comunistă, nu știam că băieții cu ochi albaștri mă urmăresc. Eram doar nedumerit că o mulțime de căi și oportunități (printre care și câteva în plan literar) mi se închideau, oarecum inexplicabil. Iar după Revoluție, gazetăria și serviciul din port mi-au ocupat tot timpul. Amânarea debutului literar nu a fost premeditată, pur și simplu, așa a fost să se întâmple! Interesant - sau groaznic - e faptul că după apariția romanului „Dragostea și Securitatea”, am descoperit și alți „prieteni”, care m-au trădat fără scrupule. Cu unul mă întâlnesc destul de frecvent și aș putea să-l întreb de ce a făcut-o. Prefer, însă, să-l studiez din punct de vedere psihologic, poate am să scriu vreodată despre el.

R.: Ce ecouri ați avut din partea cititorilor? Dar a criticii?

C.V.C.: Să încep cu specialiștii. Am avut șansa unor recenzii favorabile. Au spus vorbe frumoase despre trilogia mea cunoscuții critici Lucian Gruia, Ion Roșioru și distinsa prof. univ. dr., constănțeanca Olga Duțu. Din câte știu, vor mai fi câteva păreri avizate, care... nu mă înjură. Și cititorii s-au bucurat la lecturarea cărților mele. Inclusiv cei din Germania, Rusia și SUA, acolo unde „Dragostea si Securitatea” se vinde clandestin, de către prestigioasa editură „Kubon & Sagner”, la prețul de 16 euro. Din care eu, bineînțeles, n-am văzut niciun eurocent...

Am fost impresionat, mai bine zis, zguduit, de cazul lui A.E., unul dintre eroii romanului „Dragostea și Securitatea”. L-am căutat după lansare și ne-am revăzut, după...40 de ani. Apoi, el fiind din Ialomița, ne-am mai întâlnit de câteva ori, după care... n-a mai apărut. Am aflat, de la o nepoată a lui că prietenul meu s-a îmbolnăvit de un cancer galopant, care l-a dat gata în două luni. Bunul meu camarad din armată a cerut să fie înmormântat împreună cu cartea în care scrisesem despre el, carte de care nu s-a dezlipit și din care le citea tuturor, până în ultima sa clipă. Ce răspundere uriașă pe umerii unui scriitor, să știi că spusele tale pot fi atât de importante pentru un om sau altul! 

R.: Cât este adevăr și câtă ficțiune în lucrările dvs.?

C.V.C: Am precizat în fiecare roman: aproape totul în trilogie este real! Am mai schimbat, pe ici, pe colo, câteva nume sau situații, având în vedere să nu aduc atingere demnității unor persoane care sunt încă în viață. Una peste alta, aș zice că doza de real din cărțile mele este de 95%!

R.: Care au fost momentele care v-au marcat cu adevărat, de-a lungul timpului și pe care nu le-ați omis nici în cărțile dvs.?

C.V.C: Au fost multe asemenea momente importante: pierderea părinților, moartea bunicului, duritatea vieții în Casa de Copii, greutățile, dar și farmecul adolescenței. Aș spune că toate întâmplările din trilogie sprijină definiția lui Nicolae Iorga: „Un om bun e un om care putea deveni rău, dar n-a devenit''!

R.: Sunteți în mod constant o prezență activă la evenimentele culturale ale orașului. Cum a decurs recenta întâlnire cu publicul tânăr, de la Școala nr. 12 din Constanța? Cât de mult s-a schimbat noua generație, comparativ cu cea a anilor ’60-’70, la care faceți referire și în cărțile dvs.?

C.V.C:  Ce s-a întâmplat săptămâna trecută, la Școala nr. 12 din Constanța,  a fost o adevărată minune! O acțiune în care au fost vizați 1000 de elevi a avut ca temă importanța alegerii, de către cei mici, a unor modele de viață valoroase, în antiteză cu acelea promovate de anumite posturi de televiziune (maneliști, pițipoance, starlete de duzină etc). S-a mers pe ideea promovării exemplelor personale, oferite de invitați, iar elevii au avut ce învăța de la oameni ca sportiva de talie mondială Elena Frâncu, cântărețul de muzică ușoară Mihai Trăistariu, baritonul Răzvan Săraru, scriitoarea Vera Cordonescu, medici și juriști, antreprenori și manageri de succes. A fost pentru mine o mare onoare să fiu invitat la această manifestare de ținută, în cadrul căreia le-am vorbit celor din clasa a V-a A (diriginte: Viorel Prejbeanu) despre cum își pot alege modele valoroase și cum trebuie să procedeze pentru a-și atinge obiectivele. Le-am povestit celor mici despre necesitatea de a citi cât mai mult și, la un moment dat, le-am prezentat... un mini-roman, scris de mine când eram în clasa... a VI-a, deci aproape la vârsta lor! Copiii au fost o adevărată revelație, cuminți, isteți și frumoși, surprinzător de maturi pentru cei 12 ani ai lor. La diferență de 50 de ani de generația mea, „copiii de azi'” mi s-au părut mult mai maturi și mai preocupați de viitorul lor, de înțelegerea, chiar de la această vârstă fragedă, a lumii în care vor evolua.

R.: Ce planuri aveți în continuare?

C.V.C: Pe termen scurt, mă preocupă prezența la câteva concursuri de epigramă. Filonul autobiografic, încă neepuizat, va fi sursa unui nou roman, în care voi „ataca” subiecte privind sistemul de valori din comunism. Mă gândesc și la... o piesă de teatru, de data asta cu temă contemporană!

R.: Aveți un mesaj pentru cititorii www.101stiri.ro?    

C.V.C: Stimați cititori, aveți șansa de a avea în fața ochilor o publicație de ținută, în care cultura, atât de neglijată în media de azi, este reprezentată la înalt nivel! Vă mulțumesc pentru că m-ați urmărit, vă doresc sărbători fericite și LA MULȚI ANI!