Doi oameni cu un stil de viaţă complet diferit se vor simţi atraşi unul de celălalt, dar nu vor rămâne împreună

Vine o vreme când spunem „STOP”. Ne aşezăm sentimentele la picioare şi călcăm peste ele. După o amplă analiză, conştientizăm că noi nu mai suntem noi. Şi dacă noi nu mai „existăm”, care mai este rostul poveştii? Într-o zi, a renunţat. A luptat o vreme, apoi a cedat. Şi-a făcut bagajele şi a plecat. A înţeles că aşteptarea nu-i, întotdeauna, o virtute, ci mai degrabă… slăbiciune. Chimia dintre ei nu a reuşit să-i ţină prea mult împreună. S-a evaporat la fiecare ceartă. Copilul adult şi adultul copil. Ale lui pofte nu puteau fi satisfăcute de dragostea ei inocentă, iar sufletul ei nu se putea mulţumi cu frânturi de sentimente confuze. Şi, totuşi, a luat puţin din el când a plecat. A luat tot ce a fost frumos şi a înţeles că dragostea nu-i întotdeauna de ajuns.

Îi era dor… de ea „Mi-e dor de mine!”, îşi spuse în gând. Cea naivă, cea lipsită de orice urmă de scepticism, cea neatinsă de ură, de regrete, de amintiri.

Trecutul, un loc aparent liniştitor Ne întoarcem la el, când ne simţim singuri. Credem că aici, în universul amintirii, vom găsi ceva care să ne vindece inima, să ne facă să mergem mai departe. Din păcate, nu găsim decât regrete şi amintiri ce ne rup de realitate.

Bărbatul este un copil Dornic de afecţiune, dar plin de curiozităţi. Are momente în care ştie ce vrea, dar în majoritatea timpului, pluteşte în îndoială. Ochii lui văd craci, sâni, funduri. Hormonii nu-l lasă să-şi încătuşeze instinctul, dar când iubeşte cu adevărat, când ajunge să simtă ce n-a mai simţit niciodată, uită tot ce a văzut şi ce poate şi-ar mai fi dorit să vadă, să dorească, să stăpânească.