Despre unitate și abolirea căsătoriei

Ce ar fi dacă, într-o bună zi, s-ar da un decret de abolire a căsătoriei, așa cum a fost în istorie abolirea regalității? Într-o noapte, ca un fior albastru peste lume, s-ar anula toate angajamentele maritale consfințite în peticele roz de hârtie.

Nimeni nu ne-ar putea condamna că iubirea rătăcește liberă, fără să existe contracte pe dragoste care impun zeci de constrângeri. Iubirea nu semnează contracte. Iubirea e liberă. Pasul în doi ar dura atâta timp cât durează și povestea de dragoste, ca o fidelitate față de tine însuți în primul rând. Totul s-ar rescrie într-o frumoasă paradigmă a iubirii autentice în care nu ar mai exista interese meschine. Am lăsa neîntemnițată însăși viața. Acumularea de averi  în numele familiei  și adulterul nu ar mai fi posibile. Căsătoria a fost creată în spiritul nobil de a crea un spațiu sigur de creștere a copiilor, dar care s-a pervertit în timp, ca o aripă în zbor arsă de fulgere.

 Fără pasiunea care te împlinește profund, ridici, la un moment dat, în jurul inimii tale, fortărețe prin care te aperi de prăpăstii adânci ale sufletului și de tot ce îți ucide spiritul tău pur.

 Iubirea trebuie să se nască cu o promisiune de a fi prezent acum și aici, și nu pentru eternitate, jurăminte care trebuiesc reînnoite în fiecare moment. Atunci nu te-ai mai lovi de ferestre ermetic închise visând  în taină, la o legătură  care ar trebui să fie sacră.

Această zbatere continuă de a fi în standardele societății, totul datorat unui arbore al fricilor și al rănilor din alte vieți care-ți  inundă sufletul,  și-ar afla sfârșitul  prin desființarea căsătoriei. Forma aceasta care nu exprimă de cele mai multe ori și dorința care o însoțește, devine o închisoare invizibilă. Însăși viața  privită printr-o colivie restrictivă și periculoasă, moare din cauza lipsei de iubire necondiționată. Oare nu ar trebui să se renunțe mai bine la acest tipar, înainte de a fi devorantă pentru trup, inimă sau pământ? Ni se inoculează de mici ideea că „trebuie să ne găsim jumătatea”, că suntem imperfecți, de parcă noi suntem doar cu o aripă și un picior și nu întregi. Ideea de a fi cu cineva care să ne definitiveze sau să ne reîntregească este absurdă. Noi suntem un întreg și nu jumătăți de oameni. Am  putea atunci să ne deschidem, fără constrângeri, asupra unității și divinității absolute ca ființe egale. Să privești întreaga lume ca parte din unime, fără lăcomie, asemenea unui arbore cu un singur trunchi cu rădăcinile adânc înfipte în pământ în care noi toți suntem ramurile lui  și care ating cerul, ar fi  ca o nouă geneză.

În ciuda separării trupurilor și a fragmentării minților, s-ar putea deschide numai o singură inimă. O inima care o include și pe a ta și pe a mea și pe a tuturor ființelor care au trăiesc  între aștri  și pământ. O stare de a fi aici și acum în pace și armonie și nu pentru a deveni cea mai tare soție sau soț ca să „strigi apoi în gura mare”  pe facebook „satisfaction”…. Dar pentru cât timp oare?!

Este permisiunea ta pentru cinstirea și onorarea iubirii necondiționate pentru tot ceea te înconjoară, în care sufletele noastre s-au alcătuit în eternitate din același nucleu de lumină.