Declarație de dragoste

Se făcuse luna mai şi mirosea pregnant, prin ferestrele larg deschise, a tei înflorit… Ne cuprinsese pe toţi o moleşeală ciudată; poate parfumul de tei sau ora târzie a cursului era de vină. Cine ştie ce mecanisme ciudate se declanşează în noi primăvara?

La ora aceea, parcă toţi am fi vrut să evadăm prin ferestrele larg deschise, afară!

Fiind în amfiteatru, de la catedră, puteam privi cum un tânăr îşi sorbea din ochi colega de grupă. Intuiam că era tare îndrăgostit de fata aceea, frumoasă, cu păr lung negru și superficială.

La un moment dat, băiatul rupe o bucată de hârtie din caiet, scrie ceva și îi întinde biletul. Ea îl ia, îl citeşte distrată şi zâmbeşte; o mototolește și o aruncă neglijent sub pupitrul băncii.

În tot acest timp, el o privea din ochi, pândindu-i reacţia…

După terminarea cursului, studenţii au plecat în grabă. Eu am mai zăbovit câteva minute să îmi strâng materialele şi suportul de curs.

Îndreptându-mă spre ieşire, văd o hârtie pe jos. O ridic şi o citesc involuntar: „TE IUBESC E PREA PUŢIN, GASEŞTE TU CEVA MAI MULT…”.

Am rămas uimită! M-am aşezat în banca unde stătuse studenta aceea. Simțeam că acesta e singurul răspuns al vieții.

Apoi mi-a părut rău că citisem! Aflasem parcă un secret sacru și mi se părea că intrasem cu picioarele pline de noroi în templul iubirii lor, că violasem un spaţiu numai de ei știut. Îl pângărisem cu privirea, cu atingerea și cu gândurile mele…

Am rămas absentă, în amfiteatrul gol cu hârtia aceea în mână, minute bune.

Tresar la un moment dat de un zgomot uşor venit din spatele meu… era Bogdan! Se aşează lângă mine, îmi ia bilețelul şi îl citeşte silabisit. Mă ia de mână tandru, mâna întârzie, o secundă, nu mai mult, pe tâmpla mea caldă, apoi coboară încet rotunjindu-mi obrazul, încet, încet, nemăsurat de încet, apoi pe gât, pe oasele firave ale claviculei și pe umărul acoperit de cămaşa subţire de in. Eu închid ochii ca să opresc clipa.

Zâmbeşte, uitându-se la mine şi eu la el, umplându-ne de „noi”; Eu cred că iubirii îi e de ajuns iubirea, restul chiar nimic nu mai contează, „e dust in the wind” (praf în vânt).

Mă dezmeticesc într-un târziu şi îl întreb repezită: „Ce cauți aici? Trebuia să fii în laboratorul de anatomie acum!”.

Îmi era o teamă teribilă ca să nu se afle iubirea noastră, pe care mulți nu ar fi înțeles-o și nici nu mi-aș fi dorit să o explic cuiva. Se spune că în viață trebuie să ai grijă cui îți ceri aprobările!

„Voiam să te văd doar câteva secunde. Dorul e prea mare până deseară, îngere”, a zis Bogdan privindu-mă adânc în ochi. Palmele mele prinse în mâinile lui, fremătau ca nişte aripi, ca și cum prin ele începea să treacă și vânt şi viaţă.

„Știu, dar e periculoasă această expunere. Prejudecăţile au rămas aceleaşi, deşi trăim in secolul luminii“, am zis eu, speriată. Bogdan a reflectat puțin, apoi a rostit calm: „Mintea, însă, nu ar trebui sa aibă alte bariere decât cele pe care le stabilim noi singuri, ducesă”; „Din păcate, optica se schimbă, dacă e vorba de o femeie mai în vârstă şi de un bărbat mai tânăr. Remarcile sunt greu de reprodus ca şi cum nu îi mai ajung bărbaţii de vârsta eişi îi trebuie alţii mult mai tineri”, l-am completat eu.

„Prostii. Viaţa înseamnă schimbare şi evoluţie, ducesă!” a concluzionat el cu amărăciune. „Însă, dacă mă lași, deseară îți voi spune continuarea lui -TE IUBESC E PREA PUŢIN - am găsit eu ceva mai mult”.

Și eu știam continuarea! Să mă nasc în celălalt. Din nou. Magic. Singurul răspuns al lumii, dincolo de timp.