„Dacă treci de granița României, din păcate, Nicolae Grigorescu înseamnă destul de puțin” (II)

Amănunte interesante și utile oricărui investitor în artă aflăm astăzi, în cea de-a doua parte a interviului acordat www.101stiri.ro de către directorul Muzeului de Artă din Constanța, criticul de artă Doina Păuleanu. Dacă în prima parte a materialului, apărută ieri, 28 mai (vezi aici) criticul de artă a făcut o caracterizare obiectivă a pieței autohtone a investițiilor în artă, de această dată, dr. Doina Păuleanu vorbește despre profilul investitorului autohton și despre ce sume sunt dispuși să plătească românii pentru o achiziție de artă. Mai mult, criticul aduce în atenție un aspect nou, și anume, trend-ul descendent în ceea ce privește profitul pe piața investițiilor în artă, comparativ cu perioada de „boom” a anilor 2010-2011.

Reporter (R).: Din vasta dvs. experiență de critic și expert, puteți face un profil al investitorului în artă?

Doina Păuleanu (D.P.).: Pot să fac un profil al colecționarului de artă până în 1989 și cred că pot să fac și un profil al investitorului de după '89. Deci, în primul rând, avem de-a face cu oameni împătimiți, care sunt în stare ca, pentru a colecționa un tablou, să facă orice sacrificiu. Este o categorie care există în istoria umanității și bine că există, pentru că dacă nu exista, muzeele erau mult mai sărace. În ultimă instanță, toți acești mari colecționari, care își pun viața și sufletul în slujba colecției personale, sfârșesc prin a o dona muzeelor, pentru că se îndrăgostesc și de opera vieții lor, care este colecția, nu numai de ceea ce cuprinde, ci și de ideea că au reușit să facă această colecție și doresc ca ea să fie propagată astfel în posteritate. Este un lucru foarte important.

Cea de-a doua categorie și care există dintotdeauna, inclusiv în România, este aceea a oamenilor care au foarte mulți bani și care, în cele din urmă, află că, pe o cale sau cealaltă, una dintre modalitățile de a investi eficient este achiziția operelor de artă. În general, prețurile operelor de artă, din antichitate și până în zilele noastre, este în continuă creștere. Niciodată o achiziție într-o operă de artă, atunci când știi să o faci și când o faci cu eficiență și bine sfătuit, nu se dovedește zadarnică, ea ți se întoarce cel puțin egală, dacă nu sporită foarte mult. Chiar la un moment dat, Artmark a făcut niște calcule și a văzut că unele lucrări cumpărate pe piața de artă, imediat după 1990, s-au vândut cu prețuri de trei ori, de cinci ori mai mari în anii care au urmat. Deci achizițiile în artă sunt, de obicei, eficiente și până la urmă, ele sfârșesc prin a schimba persoana care le face. Persoanelor care nu știu mare lucru despre artă, în general, uitându-se la o lucrare, începe să le placă și atunci doresc să știe mai multe lucruri. De aici se ivește o categorie foarte interesantă, cea a cunoscătorilor, care se face, în fond, din acești oameni care frecventează expozițiile, care achiziționează - poate la început ignorând frumusețea exemplară a lucrării, dar în momentul în care o au sub ochi tot timpul, ea sfârșește prin a-i cuceri și devin ei înșiși cunoscători și colecționari.

R.: Din ce ați remarcat cu prilejul diferitelor licitații de artă, care sunt sumele în care se pot încadra românii atunci când vine vorba de achiziția unei lucrări?

D.P.: La Artmark și în general la celelalte case de licitații, prețurile sunt în scădere față de 2010, 2011, când lucrurile mergeau altfel. Acum există lucrările de vârf, adică să spunem o lucrare de Pallady, dar care a participat la expoziții, care este cuprinsă în lucrări de specialitate, care este cunoscută, în general, pe piața de artă. Aceste lucruri îi saltă foarte mult valoarea față de un Pallady care este necunoscut sau a fost ignorat sau nu a ieșit dintr-o colecție - colecționarul n-a fost invitat să dea lucrarea la expoziție pentru imagini care să ilustreze creația pictorului și așa mai departe. Deci, în general, lucrările care sunt foarte bine cotate urcă la preț și sunt accesibile nu numai unui număr restrâns de oameni, dar circulă alte lucrări nu de categorie secundă, dar mai puțin cunoscute, mai puțin reprezentative dar care, până la urmă, sunt compatibile cu oamenii cu venituri mai puțin cuprinzătoare decât cei din prima categorie. În general, ca să cumperi o lucrare de artă trebuie să ai bani, dar dacă te pricepi, dacă știi să cauți, dacă ai gust, dacă nu dorești să iei lucrări de primă linie în sensul cunoașterii și intrării lor în categoria Tezaur a patrimoniului cultural național, poți să devii un colecționar dacă ai venituri peste medie.

R.: Cam în cât timp acest investitor în artă își va amortiza achiziția?

D.P.: Asta se poate face pentru că, în general, dacă iubitorul de artă știe să cumpere, el reușește, în mod cert, să le dea cu un profit, pentru că există o piață de artă destul de dinamică în România. S-au făcut începuturile și eu nu cred căse mai revine la ceea ce a fost. Deci avem o piață de artă, ca atare lucrările circulă și ele sunt oricum vândute mai bine. Noi înșine am mai avut aici, la Muzeul de Artă din Constanța, lucrări ale unor colecționari care sigur că, necunoscând legile țării, n-au înțeles că, fiind clasate la categoria Tezaur, le puteau cumpăra, dar nu puteau să le scoată din țară. Erau români realizați în afară... și au aflat stupefiați că trebuie să le lase în țară - am avut două lucrări în acest sens - și atunci le lăsau la noi la muzeu. Era bilateral interesant: o dată că ei aveau certitudinea că sunt bine păzite și le vedea lumea și în al doilea rând, că puteau spune, la o revânzare, că au fost expuse la muzeu, deci au tot girul calității, originalității. Deci au existat și asemenea cazuri, apoi colecționarii și le-au retras, pentru că au găsit modalitatea de a se stabili în țară, într-un caz, iar în cel de-al doilea, de a găsi pe cineva care a achiziționat la un preț care a fost socotit de colecționarul respectiv suficient de atrăgător.

R.: Vorbeați despre un trend descendent în ceea ce privește profitul pe piața investițiilor în artă, comparativ cu perioada de „boom” a anilor 2010-2011.

D.P.: A fost un „boom” general și aș spune că România nu este în recesiune, dar oricum, funcționează la alți parametri decât a funcționat în anii aceia. „Boom”-ul se manifesta în ceea ce privește prețurile lucrărilor, acum au scăzut, pentru că piața de artă are o caracteristică: este dinamică și se adaptează. Sunt particulari care știu să umble cu aceste lucruri care sunt infinitezimale, dar în fond, dacă nu știu să umble, dau faliment, fiind „rejectați” din piața de artă. Și cei care au rămas și au reușit să-și dobândească un nume, în general, au putut să supraviețuiască și acestor timpuri care nu sunt cele mai bune pentru un investitor în artă.

R.: Care sunt pictorii români cel mai bine cotați?

D.P.: Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian și Nicolae Tonitza. Prețurile la lucrările lor au depășit și 200.000, dar în general așa, cam 100.000 de euro. De obicei se depășește o anumită cotă în momentul în care la o licitație sunt mai mulți oameni care își dispută o lucrare, atunci lucrarea urcă. Dar arta universală nu merge bine în România, deocamdată, pentru că toată lumea are nevoie de clarificări. Eu însumi am văzut, la un moment dat, o lucrare care făcea parte din școala engleză de la începutul secolului anterior. Nefiind expert pe această zonă, eu n-am putut să mă pronunț, însă părerea mea era că era originală. Și atunci l-am îndrumat pe omul respectiv să meargă la o casă de licitații, ceea ce a și făcut. Acolo i s-a spus să meargă la Londra, la Sotheby's...

R.: Dar ce șanse are un investitor să nu se păcălească atunci când achiziționează o operă de artă? Cum deosebește un fals de autentic?

D.P.: Părerea mea este că niciun investitor nu ar trebui să cumpere fără un expert sau fără o expertiză anterioară. Deci sfatul meu este să ia lucrări care au un certificat de expertiză, pentru că, în momentul acela, cineva și-a asumat răspunderea autenticității lucrării. Dar sfatul meu este, în primul rând, să se investească în artă, operele de artă își dezvăluie, aș spune, cu parcimonie calitățile, frumusețea. Iată, eu mă uit de foarte multă vreme la aceste lucrări (n.r. - din muzeu) și nu mă satur niciodată. Deci este o bucurie extraordinară și asta recomand oamenilor: să se înconjoare de obiecte frumoase, pentru că viața lor devine mai frumoasă contaminându-se de frumusețea lor.