„Dacă treci de granița României, din păcate, Nicolae Grigorescu înseamnă destul de puțin” (I)

Critic de artă apreciat în spațiul tomitan și nu numai, director al Muzeului de Artă din Constanța, precum și expert al casei de licitații Artmark din Capitală, dr. Doina Păuleanu a acordat, în exclusivitate pentru www.101stiri.ro, un amplu interviu în care a prezentat actuala dinamică a pieței investițiilor în artă, în România. Doina Păuleanu a făcut niște remarci cât se poate de surprinzătoare și interesante despre evoluția pieței de artă autohtonă. Din interviul acordat de criticul de artă aflăm, pe larg, care sunt artiștii plastici români cel mai bine cotați, cum este apreciată o lucrare semnată de Nicolae Grigorescu în țară și cum ar fi evaluată peste hotare. Despre riscurile la care se expun investitorii în artă amatori în momentul achiziției, cum pot deosebi un fals de o lucrare autentică puteți citi în materialul care urmează. Mâine, 29 mai, vom publica cea de-a doua parte.

Reporter (R.): Ca specialist, critic de artă, director al Muzeului de Artă Constanța și expert al casei de licitații Artmark, cât de profitabilă considerați că mai este investiția în artă în România anului 2015?

Doina Păuleanu (D.P.): S-a întâmplat un lucru destul de ciudat cu România și cu arta românească după 1989, pentru că am senzația că unul dintre cele mai importante lucruri care trebuia făcut după 1990 era acela de a ieși cu patrimoniul nostru în exterior. Admițând și asumându-ne ideea că, timp de 50 de ani, am stat în spatele Cortinei de Fier, așa a fost istoria, așa s-a întâmplat... Până atunci, pictorii noștri erau foarte bine primiți în Europa, la toate marile expoziții luau premii dintre cele mai importante, iar după cel De-al Doilea Război Mondial, când s-a constituit cu adevărat piața de artă în lume, noi am lipsit. Ca atare, România, dacă vroia să își valideze valorile de artă modernă, trebuia să iasă în lume. Cu alte cuvinte, noi afirmăm - și pe bună dreptate - că Nicolae Grigorescu este unul dintre marii pictori de la Barbizon. Școala de la Barbizon nu cuprinde numai pictori francezi, ci artiști din toată Europa care s-au dus, au lucrat acolo și au făcut parte din această colonie artistică. Nicolae Grigorescu a fost unul dintre cei foarte buni, recunoscuți de contemporanii săi, în perioada interbelică și căzut în uitare pentru că trebuia ca România să își facă un proiect și un program din afirmarea valorilor sale patrimoniale. Dacă treci de granița României, din păcate, Nicolae Grigorescu înseamnă destul de puțin, ori el este întemeietor de școală și un pictor comparabil cu Jean-Baptiste Camille Corot, Charles François Daubigny sau cu oricare dintre artiștii de la Barbizon, dar cota lui de piață este mult mai mică decât a acestor artiști, pentru că cineva trebuie să facă această cotă. Ori eu cred că România trebuia să se ocupe de artiștii ei, nu s-a ocupat și de fiecare dată când ieșeam în străinătate și vedeam o mare expoziție rusă, cehă, ungurească, mă gândeam oare de ce noi nu putem să facem asemenea manifestări. Vorbesc de noi, ca țară, pentru că noi, Muzeul de Artă din Constanța, am ieșit cât am putut cu expoziții de artă contemporană, dar puterea noastră este mică. Acesta trebuia să fie un efort conjugat al factorilor de răspundere și al factorilor care trebuiau să promoveze școala națională românească.

„Trebuia să facem o politică culturală ofensivă”

Din acest punct de vedere, o investiție în artă pare ușor hazardată, în ziua de astăzi. Sigur că lucrurile se vor reașeza, dar ele se reașează acum în context european. Noi am pierdut 25 de ani și am pierdut și trenul care ne-ar fi propulsat direct la nivelul marilor artiști sau comparabil cu cotele lor imediat după momentul 1990. Noi trebuia să recuperăm cei 50 de ani de absență și trebuia, în același timp, să facem o politică culturală ofensivă prin intermediul căreia să arătăm ce mare școală națională de artă avem. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat. Deci, din acest punct de vedere, lucrurile sunt destul de complicate. Se investește într-un Grigorescu, dar această investiție este valabilă la nivel de țară. Dincolo de granițele țării, din păcate, Grigorescu nu are cotă internațională - l-am luat pe Grigorescu pentru că este generic - și sigur, el, încet-încet, începe să circule. Circulația lucrărilor a devenit mai logică după apariția legilor patrimoniului care s-au făcut după anul 2000. Oricum, ca să îți afirmi un mare pictor pe piața internațională trebuie să faci ceva în acest sens.

R.: Concret, dacă tot ne raportăm la Nicolae Grigorescu: cu cât se vinde în România o lucrare cu semnătura maestrului și ce preț ar avea în străinătate?

D.P.: Acum prețurile au scăzut destul de mult, pentru că nu mai circulă lucrări foarte importante pe piață.

R.: Este vorba despre o scădere a prețului lucrărilor semnate de autori români?

D.P: Da, eu vorbesc despre arta românească, pentru că este foarte complicat cu arta universală, întrucât noi nu prea avem specialiști pe artă universală. Sunt doar câțiva și numai pe anumite segmente ale artei universale. Ca atare, orice om a început acum să dorească achiziționarea unui tablou cu expertiză. Deci, degeaba afirmi, ca și casă de licitație, că este un Pierre Bonnard... dar cineva trebuie să își asume ideea, paternitatea acestei atribuiri, iar acela trebuie să fie un expert. Ori noi nu avem expert pe Bonnard, în România nimeni nu poate să facă experiza pe Bonnard, în general. Problema experților este foarte grea, pentru că, teoretic, experți sunt destul de mulți, dar practic, cei care sunt luați în seamă sunt destul de puțini, pentru că a face o expertiză înseamnă a-ți asuma o răspundere. Până acum, deși s-au cumpărat și circulă falsuri, nimeni n-a dat în judecată vreun expert în momentul în care s-a constatat că o lucrare este falsă, pentru că eu cred că nu s-au dat expertize de către colegii mei. Dar oricum, a da o expertiză este o problemă foarte grea, iar la noi în țară sunt puțini cei care sunt specializați pe artă universală. Ca să trimiți o lucrare la o licitație din străinătate trebuie, în primul rând, ca ei să o accepte, apoi trebuie plătit expertul și riști să nu se vândă lucrarea, iar atunci, toate aceste cheltuieli tu, ca și colecționar, le-ai făcut cumva din banii tăi și nu știi dacă lucrurile se întorc în favoarea ta. Adică nu este simplu dacă ai o lucrare de artă europeană, să spunem din mișcarea impresionistă, să fii în România și să vrei să o vinzi, pentru că aici sunt niște probleme destul de mari: cine o expertizează, cine o scoate la licitație, cine girează?

R.: Un Grigorescu evaluat în România la 150.000 de euro își mai scoate acest preț în afară?

D.P.: Nu, în general, nu. Grigorescu a început să circule, acum s-a acceptat ideea că este un mare pictor, este cunoscut, s-a și făcut o expoziție dedicată lui, dar nu la Paris, ci în sudul Franței. Ideea e că nu se regăsește valoarea care se dă acum pe un Grigorescu foarte bun în prețul care s-ar putea lua în străinătate. Cred că trebuie să mai treacă puțin timp și, încet-încet, aceste lucruri se vor așeza.

R.: Ar trebui, practic, o promovare intensivă a plasticienilor români peste hotare.

D.P.: Exact și te întrebi cine o va face... pentru că statul, dacă o face, trebuie să își asume niște costuri foarte mari, pentru că sunt costurile necesare unei expoziții. La o expoziție trebuie, în primul rând, să ai spațiu, să faci un catalog, să plătești transportul, asigurările care sunt colosale. Deci este destul de complicat, dar nu este imposibil. Cred că, încet-încet, așa cum suntem și facem parte din Europa, va trebui ca și școala noastră de artă să fie recunoscută ca atare în Europa, dar momentul nu este încă clarificat din punct de vedere al tuturor semnificațiilor sale. Și aceasta pentru că înseamnă și prețuri mult mai mari, la nivelul Occidentului, ori noi aproape că nu găsim aici oameni care să dea prețuri la nivelul României și în orice caz, muzeelor le este interzis accesul din cauza prețurilor foarte mari la aceste achiziții. În general, muzeele nu au bani de achiziții și nu este o situație specială a noastră, ci în toată țara sunt probleme din acest punct de vedere. (va urma)