Dacă este nevoit să muncească pentru strictul necesar, omul nu e decât un cerşetor la colţ de stradă

Fotografiile sunt realizate în La Spetzza, Italia. L-am observat pe acel om înainte de a se aşeza acolo, în colţ. Avea o expresie arogantă plină de repulsie faţă de stradă, faţă de oamenii care treceau pe lângă el. Nici o urmă de bunăvoinţă şi amabilitate. Era expresia unui om rău.

Şi-a potrivit cu mare atenţie perna sub genunchi, apoi, brusc, şi-a schimbat expresia feţei în una slugarnică şi plângăcioasă.

Căutam o imagine sugestivă pentru ideea că omul nu ar trebui să muncească pentru strictul necesar vieţii şi am regăsit această fotografie, care mi s-a părut potrivită, dar nu înţelegeam de ce.

Am mers pe firul simţirii şi, brusc, am conştientizat legătura: atunci când muncim pentru un salariu minim necesar vieţii curente şi ne ducem conştiincioşi la serviciu unde respectăm regulile impuse şi facem lucruri care nu ne aduc bucurie, nu suntem cu nimic diferiţi de omul prins în colţ. Suntem toţi nişte cerşetori… Tulburător, dar adevărat!

Sunt unul dintre oamenii care dimineaţa face eforturi ca să coboare din pat, să îşi încalţe şosetele vărgate de casă, să se spele pe faţă şi pe dinţi, să îşi îmbrace costumaţia mai mult sau mai puţin casual, să îşi încalţe bocancii sau pantofii şi să pornească, iar, spre serviciu. Şi ştiu că mai sunt şi alţii ca mine, care conştientizează că e ceva în neregulă cu mersul ăsta la serviciu pentru a lua un salariu din care să îţi plăteşti casa şi masa necesare traiului.

Eu am avut şi semne pe drum… Din belşug! Căci, vara, în fiecare dimineaţă, în faţa scării, mă aştepta pisica aceea cu ochii verzi, senini. Mă pândea să ies din scară ca să înceapă să se lingă şi să se întindă ostentativ la soare, în timp ce eu săream peste ea, numărând minutele rămase pană la ora de începere a sclaviei şi întrebându-mă de ce nu pot sta şi eu acolo, aşa, ca o pisică?! Era loc berechet pe bordura aceea… De ce nu mă pot relaxa şi linge şi eu pe unde doresc?!

De ce nu pot rămâne eu, cu mine însămi şi să fac ceea ce îmi place?! De ce eu, omul, fiinţă divină, trebuie să alerg către serviciu, iar ea, pisică cu ochii verzi, are dreptul să toarcă aşa, căci universul îi va da şi casă şi masă, ea nefiind nevoită să le cumpere cu gologani, iar eu trebuia să trudesc pentru ele?!… De ce?! Da! O invidiam sincer!

Până şi pomul e mai fericit decât mine, dimineaţa, pe drumul către serviciu… Şi nu numai! Şi în tot restul timpului acela de 8 ore pe care le petrec într-un birou şezând frumos şi făcând ceea ce mi se cere… Până şi plantele din ghiveciul din birou primesc habitat şi apă… Nu trebuie decât să fie ele însele…

Da, sunt doar un cerşetor într-un birou… Căci fac ceea ce fac doar pentru a avea bani de casă şi masă… Pentru că nu îmi place ceea ce fac şi felul în care o fac… Pentru că, dacă aş primi strictul necesar, implicit din naştere, aşa cum îl primeşte pisica sau pomul de pe drum, nu ar mai fi nevoie să muncesc o zi din viaţa mea, şi mi-aş putea explora latura creativă, forţa interioară, capacităţile divine, acum atrofiate şi adormite…

Omule, opreşte-te o clipă din iureşul tău şi priveşte lucrurile în faţă: tu nu eşti făcut ca să zaci într-un birou, lingând hârtii şi răspunzând la telefoane! Menirea ta este să te cunoşti, să îţi descoperi forţa creatoare şi să o foloseşti, asemeni pisicii care toarce firele nevăzute ale universului sau a pomului care leagă pâmântul de cer într-o explozie de flori albe… Şi, în niciun caz, să stai la colţ de stradă (sau de birou) şi să cerşeşti doi gologani: unul pentru casă şi unul pentru mâncare.

Şi cred că e limpede acum ce ne diferenţiează de animale şi plante: sunt aceşti doi gologani care transformă omul, din creator în cerşetor… Doi gologani care îl înrobesc şi îl ţin legat de pământ, când el ar putea să zboare prin înalt.

Nu… Nu suntem cu nimic diferiţi de omul îngenunchiat, captiv la colţul unde cerşeşte cei doi gologani pentru casă şi masă. Numai că pe el îl vedem şi îl compătimim, iar pe noi nu ne mai vedem…