Cultura umanistă

Timpul grăbit pe care îl străbatem, în acest început de secol al 21-lea, ne obligă să ne adaptăm cu totul acestei viteze şi să trăim în consecinţă. Vorbeam şi în alte împrejurări de cunoscutele şi recunoscutele dependenţe de calculator, telefon, tabletă etc, tehnologie, în general, în absenţa cărora avem oarece momente de derută. Ne pricepem ori nu să mânuim aceste obiecte sofisticate, ar cam trebui să învăţăm, se spune, că... altfel nu se mai poate trăi. Şi, e cam adevărat. Cu toate că, există şi locuri geografice a căror izolare tehnologică nu le face să dispară de pe suprafaţa Pământului, cel mult se rup de lumea numită civilizată. De curând, am avut ocazia să văd un astfel de loc, undeva prin centrul ţării, unde frumuseţea peisajului „rupt din Rai” şi liniştea puteau opri, măcar pentru scurt timp, celebra „nevoie de socializare”.

Mă număr printre cei care se simt bine când citesc „afară”, în plin aer, în natură şi mă gândeam ce bucurie ar fi să îţi poţi petrece un timp cu cartea în mână, într-un astfel de loc. Nu ar fi rău nici cu o tabletă.

Mai demult, omenirea aprecia o astfel de tihnă, clipa dedicată exclusiv bogăţiei spirituale. Ea aducea cu sine reflecţia, adâncimea gândirii, meditaţia asupra celor citite.

Într-un cuvânt, cultura umanistă, literatura ofereau măsura lucrurilor.

Să nu mai vorbim despre veacurile în care se tindea către o extindere absolută a omului atot-ştiutor, în varii domenii.

Oricum, în secolele anterioare celui de-al 20-lea, la final şi, respectiv, al 21-lea, „umanioarele” erau la locul lor şi, oricât ai fi ştiut din celelalte domenii, erau necesare lecturile bogate, spre a fi un om întreg şi, eventual, pentru a fi apreciat de societate.

Este, aşadar, pentru prima dată în istoria omenirii, când se întâmplă un astfel de paradox - în ciuda informaţiei care te „asaltează” în fiecare clipă, lumea pare să ştie puţine lucruri.

Mai mult, strădania lui Gutenberg şi a contemporanilor săi de a răspândi litera tipărită nu mai are parcă acelaşi efect.

Mă întreb, astfel - cultura umanistă odată redusă la minim, ce se mai întâmplă în starea interioară a fiecăruia dintre noi? Pe ce mai sprijină bogăţia spirituală a individului?

Privesc în jur şi nu prea văd răspunsuri.