Cuceritorul se plictiseşte

Cu siguranţă, nu era povestea de iubire citită în nopţile de vară ale adolescenţei ei. Nu era prinţul, dar nici zmeul. Era doar un om. Un om, cu defecte şi calităţi. În unele zile îl iubea din tot sufletul, în altele, îl ura la aceeaşi intensitate. Mintea îi spunea să fugă, să nu privească în urma ei, să uite, să îşi dorescă mai mult de la viaţă. Inima o întorcea din drum de fiecare dată, anticipa sfârşitul, dar îşi ignora instinctul. Abia atunci şi-a dat seama cât de dependentă era. Nu de iubirea lui, ci de un cineva care să-i aline şi să-i tulbure viaţa.

Cuceritorul se plictiseşte Femeia care îşi vinde corpul este uşoară. Dar femeia care îşi „vinde" visurile, adevăratele sentimente, pentru o aşa-zisă normalitate, cum ar putea fi numită? Slabă?! Compromisă la un trai fără de viaţă? Eroină, pentru că se sacrifică pentru bărbatul mult iubit? Bărbatul care, plictisit de prea mult bine, îşi scaldă ochii şi corpul în noi pasiuni. Când te dai pe tine, când renunţi la tot ce ai visat pentru un bărbat, devii nesemnificativă în ochii lui. Cuceritorul se plictiseşte.

Suntem învăţaţi să ne ascundem suferinţa sub preş Suntem învăţaţi de mici să ne ascundem suferinţa sub preş, să ne împrietenim cu ea, să o mascăm sub zâmbete false. Devenim dependenţi de oamenii din jurul nostru din teamă. Teama de singurătate este cel mai mare duşman al nostru. Unii îşi blochează durerea din copilărie, dezvoltându-şi diverse dependenţe: de oameni, de alcool, de ţigări şi alte substanţe nocive. Aşa simt ei că se eliberează, că îşi controleză nefericirea, dar totul e de faţadă. Interiorul e rănit şi strigă disperat după ajutor. Ajung să se caute pe ei în oameni, în lucruri, iar asta este trist.