Centrarea în interior şi cum putem să rupem cercul reacţiilor pentru a fi fericiţi

Am fost în concediu. Două săptămani şi încă alte patru zile. Într-un loc liniştit, creat de univers special pentru o relaxare deplină.

Locul şi durata repaosului s-au împletit şi au conlucrat armonios ca să mă deconectez şi să ajung în starea firească a omului împăcat cu sine, centrat în interior. Altfel spus, am avut parte de acel declic în urma căruia te simţi tu pe tine însuţi şi în care îţi poţi vedea, auzi şi simţi gândurile de toate felurile. De la naşterea lor şi până la momentul în care sunt gata să declanşeze sentimente şi apoi reacţii.

Pentru că e un moment cheie în care o senzaţie sau o dorinţă duce la un gând, iar acesta, găsind în arhiva emoţională amintiri de care să se agaţe ca un cârlig de pescuit, scoate la iveală un sentiment, de cele mai multe ori cu un substrat de frică şi total nejustificat. (Sunt două categorii de sentimente: cele bazate pe frică şi cele bazate pe iubire. Nimic mai mult. Restul sunt doar cosmetizări subtile ale unuia dintre acestea două). Iar după sentiment vine reacţia, care va fi, inevitabil, acompaniată de frustrare. Reacţia, la rândul ei, va genera noi amintiri, alimentând şi crescând viteza de reacţie la viitoarele sentimente. Se creează astfel un cerc din care nu poţi ieşi decât conştientizând mecanismul care e cât se poate de simplu: dorinţa generează frustrare! Dacă vrei să fii fericit, conştientizează-ţi dorinţele - ele vor dispărea, tu nu vei mai reacţiona, cercul se rupe!

Prima zi la serviciu, după concediu... Să mergem mai departe, la prima zi de după concediu, moment în care eram cât se poate de relaxată şi deconectată, adică la prima zi de serviciu. Iată-mă la birou. Colegul, povestindu-mi ce s-a mai întâmplat în lipsa mea, la un moment dat, m-a privit fix în ochi şi a remarcat: „Ştii că şeful tău vrea să te înlocuiască?!..”.

O fracţiune de secundă am putut vedea cum aştepta reacţia mea. Ca o felină la pândă. Îmi mai spusese acest lucru şi înainte de concediu, iar atunci mă cam aprinsesem şi luasem o atitudine defensivă. Atunci eram tracasată, nervoasă, descentrată.

Acum, însă, fiind prezentă şi centrată pe ceea ce simţeam, am prins senzaţia la timp (un mic fior rece aducător de teamă), am reţinut-o şi i-am zâmbit. Apoi mi-am zâmbit mie şi colegului care, încă, aştepta ceva de la mine. O reacţie cât de mică.

I-am răspuns pe un ton liniştit şi detaşat: „Nu ar fi niciun bai... Dimpotrivă...”

Nesatisfăcut de lipsa mea de reacţie, a trecut repede la un alt subiect. Iar eu am rămas cu zâmbetul pe buze, încă deplin conectată cu mine însămi şi cu experienţa unei noi cunoaşteri: putem alege să lăsăm frica să ne îngheţe sau putem lăsa să scape din cârligul gândurilor orice amintire menită să mărească senzaţia şi să o transforme într-un sentiment care va duce la o reacţie, iar reacţia la o frustrare.

Acelaşi mecanism este şi în cazul senzaţiilor care pot duce către sentimente calde, acelea din categoria iubirii. Veţi fi tentaţi să spuneţi că pe acestea le putem lăsa să se agaţe de amintiri, căci ele generează reacţii benefice, dar să ştiţi că astfel nu reuşiţi decât să daţi dintr-o extremă în alta, pentru că tot cu o reacţie veţi închide experienţa, blocând desfăşurarea evenimentelor, obturând fluxul universal şi finalizând cumva ceva ce abia începe.

Nu poţi merge pe apă, dacă încerci să te ridici în picioare şi să calci pe ea. O poţi face doar dacă pluteşti pe deasupra ei, fără să te ţii de nimic.  

Reacţiile ne limitează exerienţele şi pot conduce uşor către dependenţe care ne înrobesc. Dacă rupem cercul reacţiilor, de orice natură ar fi ele, după o vreme va dispărea şi senzaţia sau dorinţa, iar noi vom fi capabili să primim deschişi şi fără reacţii ceea ce universul ne trimite. Din reacţionari, vom deveni acţionari la propria viaţă. Şi când vom deprinde deplin arta acţiunilor în armonie cu tot ce este în jur, devenim, firesc, cocreatori în lumea în care ne jucăm.

Puţin mai devreme l-am auzit pe fiul meu spunându-i unui prieten cu care joacă online ceva: „Eu mă simt bine în joc indiferent de ce se întâmplă. Dacă tu pui suflet şi te superi, e problema ta”.

Şi, pe scurt, cam aşa este!