Căutând un vrăjitor

Toți ne întrebăm, la un moment dat, unii mai devreme, alții mai târziu, care este sensul vieții. Cine ești? Încotro te îndrepți? Pentru ce trăiești?

La 35 de ani, îmi îndeplinisem cu brio angajamentele și cerințele hotărâte de alții pentru mine. Executasem orbește, ca un robot, standardele societății: o școală bună, apoi o slujbă excelent plătită, căsătoria cu un soț înțelegător și iubitor de copii. Eram unul din acei oameni crescuți într-un puternic spirit tradiționalist în familie, care auzea deseori proverbul potrivit căruia, fiecare om, pentru a fi împlinit, trebuie „să sădească un pom, să aibă un copil și să facă o casă”. Cam acesta ar fi fost, după opinia tuturor, targetul complet al omului până la moarte! Măreția ta ca om este dată exact de aceste coordonate.

Ideea de a gândi altceva sau a o apuca pe o altă cale este considerată o mare îndrăzneală, în ideea de a nu te supune unui canon social admis. Oricine nu urma aceste principii este văzut ca oaia neagră. Societatea și familia fac parte dintr-un întreg sistem care nu face altceva decât să strivească suflete. Credința dogmatică obligatorie inoculată de la o vârstă fragedă este acea stereotipie verbală „crede și nu cerceta”. Eventual, nu mai gândi tu prea mult, că te trezești să pui întrebări stupide și societatea nu are nevoie de așa ceva, ci numai de buni executanți care să nu iasă din pluton.

Terminasem cu brio un liceu și o facultate de renume, mă căsătorisem și aveam un copil. Cumpărasem o casă și dar nu o făcusem din temelii. Asta se pune la bilele albe?! Plantasem chiar și o livadă, pe undeva.

Cred cu tărie că ai obținut un mare preț al succesului dacă tu, ca individ, prin viața trăită, ai putut lăsa o lume mai bună decât ai găsit-o atunci când te-ai născut. Fiecare, însă, știe cum poate face asta. Nu sunt rețete general valabile. Ideea de a progresa pentru tine ca suflet și prin aceasta educându-i și pe ceilalți, devine obligația ta morală. Până la urmă, ne-am născut cu un scop precis și nu să batem pasul pe loc!

Până și primatele tind spre evoluție!

Cu toate angajamentele îndeplinite la zi, conform standardelor sociale, eram un om profund nefericit.

Nu știam unde este ființa mea adevărată și simțeam o dorință teribilă de a o afla. Acela a fost primul meu pas spre o călătorie spre mine însămi.

Am început să călătoresc în lungul și în latul Pământului, căutând diverși oameni mai învățați ca mine să îmi răspundă la marile întrebări ale vieții. Am fost la călugării din Tibet și la șamanii din Argentina, am zăbovit în ashramurile din India, am colindat templele din China și peșterile din Mexic și nu am încetat să sper că îmi voi găsi pacea lăuntrică.

Obosisem să caut, însă mereu îmi spuneam: „Poate mai e și altceva” și porneam iar la drum, spre noi destinații, unde credeam că voi găsi gândirea ajunsă la un capăt. Un preot, un lider, un guru, oricine, depindeam de ei să abordez noi căi ale cunoașterii.

Apoi venise vremea să mă întorc și acasă, unde lăsasem totul. Cel mai tare îmi era dor de marea mea, cea neagră și albastră și verde și argintie. Așezată pe nisipul ud al lui aprilie, priveam fără țintă în orizontul plin de nori mici. O voce joasă, masculină, în spatele meu rostește: „Atunci când stai calm și te privești, tot felul de lucruri pot veni la suprafață. Doar rămâi tăcut…”. M-am întors înfiorată să îl văd pe acela care, prin cuvintele acelea, îmi mișcase întreaga ființă. I-am spus: „Dumneavoastră ghiciți suferința oamenilor?!”; „Poate că da, poate că nu, oricum ar fi, eu sunt un mare vrăjitor”.