Autostop în templul de cristal

„Excelentă combinația asta de rom cu suc de portocale, e un geniu cine a inventat-o”,  mi-am zis  eu, după ce am băut, depresivă, câteva pahare mai mult ca de obicei.

Urcasem în casă după ce, prin ferestrele luminate fără perdele, te spionam de fiecare dată, cu aceeași emoție venită dintr-o zonă ancestrală a ființei mele. Voiam să privesc totul cu claritate, chiar dacă știam că, dincolo de privire dor acele amintiri. „Le voi privi direct în față, cu riscul de a-mi produce mutații greu de anticipat în conștiința și viața mea”, am suspinat eu cu greu, reactivându-mi tristețile care credeam că sunt uitate într-un sertar al minții.

Vecinul care s-a mutat cu chirie, la parter, seamănă leit cu tine și are exact vârsta ta atunci când ne-am cunoscut. Student, anul III la o universitate locală, blond cu ochii albaștri și cu câteva kilograme în plus, îmi amintea de acea perioadă miraculoasă a existenței noastre cu tine de acum mai bine de zece ani în urmă.

 Vântul și ploaia îmi spulberaseră umbrela, care ajunsese pe capota mașinii lui, parcată chiar în calea destinului meu. M-a prins de mână și ne-am privit adânc în ochi, în care magnetismul și-a spus cuvântul. Cu blândețe în privire, s-a oferit să mă ducă la destinația dorită de mine. L-am refuzat  și m-am îndreptat spre stația de autobuz. M-a urmărit și s-a postat în fața mea, strâmbându-se în fel și chip, ca să mă facă să râd. În final, am cedat și am urcat în mașină, renunțând la toate planurile din seara aceea. Pe ploaie, ne-am plimbat fără țintă în jurul orașului atunci și în săptămânile următoare.

Întâlniri sfioase, de adolescenţi, zădărnicite de mii de temeri ca urmare a diferenței de vârstă, însă neluată în seamă. „Totul e relativ, nu-I așa?!”, îmi spunea el.  Apoi, cu timpul, am devenit oameni mari.

 Într-o bună zi, am primit un mesaj care mi-a cutremurat ființa. „Asta a fost tot între noi. Ne vom revedea poate, într-o bună zi”. I-am  răspuns, în lacrimi, cu mâna tremurându-mi pe taste: „Cheamă-mă cu gândul, iubirea mea şi voi veni”.

Au trecut ani și nu încetez să sper.

După ce băutura își făcuse datoria, am adormit într-o stare de fericire himerică. Am visat că m-am proiectat într-un coridor albastru prin tavan și apoi către marginea universului. Am nimerit  într-un templu de cristal, de toate culorile. În mijlocul lui, era un lac mare care avea un cristal imens de un kilometru, iar în jurul lui, omuleți albaștri se țineau de mână. Erau foarte diferiți de forma umană. Le-am simțit iubirea și căldura din prima clipă. Încurcată de ineditul situației, le-am spus ce mi-a venit în minte prima dată: „Vă ofer câte o sticlă de rom cu suc de portocale, e cea mai delicioasă băutură de pe pământ…”. Am simțit aprobarea lor și am chemat cu gândul licoarea bahică pentru fiecare. Nu le-a plăcut sticla și au turnat conținutul în pahare de cristal roz. O zarvă mare s-a stârnit apoi, semn că alcoolul își făcuse efectul. Era o veselie generală și pot spune că a fost cel mai reușit party din Univers. Le-am arătat cum se joacă hora și sârba pe la noi, iar ei mi-au arătat mie, cum făceau tumbe în aer.

Prin coridorul albastru, am revenit în patul meu, trezindu-mă, pentru prima dată, fericită și împăcată, dorind apoi să revin iar și iar în acel loc feeric, misterios și tainic. De atunci, în fiecare noapte, fac autostopul prin coridorul albastru direct către Templul de Cristal.

În zilele următoare, vecinul meu de la parter, dispăruse pentru totdeauna, aducându-mi liniștea inimii scăldată într-o mătase albastră.