„Am pus diploma de inginer în cui pentru a-mi urma visul să lucrez la radio”

Steliana Bajdechi este, cu siguranță, o voce îndrăgită și foarte cunoscută constănțenilor. Cu o experiență în presa radiofonică de peste 25 de ani, Steliana Bajdechi este realizator de emisiuni culturale la Radio România Constanța unde, momentan, își lasă amprenta asupra emisiunii „Stil de viață”, de luni până vineri, de la ora 18.10. Sute de interviuri, anchete, reportaje, emisiuni și exclusivități în slujba cetățeanului și a culturii de la malul mării, de-a lungul unui sfert de veac de muncă susținută în presă, la același post de radio, compun doar un fragment din vasta sa experiență de jurnalist. Într-un amplu interviu acordat www.101stiri.ro, cunoscuta realizatoare de emisiuni ne-a povestit cum a fost prima sa întâlnire cu radioul, în anii ’90, cum a decis să renunțe la meseria sa de inginer, pe șantier, pentru a-și urma visul de a lucra la Radio România Constanța și cum a reușit, prin materialele sale incisive și obiective, să schimbe, uneori, destine... Aflați despre marea provocare a vieții sale, șansele și etapele formării sale la radio, cum a reușit să împace cariera cu familia și multe alte aspecte inedite din munca de jurnalist în materialul care urmează.

Reporter (R.): Vă mai aduceți aminte cum au fost începuturile dvs., ca realizator de emisiuni, la Radio Constanța?

Steliana Bajdechi (S.B.): Îmi amintesc perfect. Mergeam pe străzi și aveam un aparat de înregistrat foarte greu, Uher se numea... Era un aparat german, extrem de eficient, cu o fidelitate a sunetului foarte ridicată. Îmi amintesc cu precizie de prima mea zi în radio, eram voluntară. Era pe 5 decembrie 1990. Profesorul Puiu Enache de la Institutul de Învățământ Superior din Constanța, de la acea vreme, ne recomandase, pe mine și pe profesorul Aurel Papari (n.r. în prezent, președintele Universității „Andrei Șaguna”), să participăm la realizarea unei emisiuni săptămânale pentru aromâni. Radio Constanța se înființase deja de aproape un an, pe 21 ianuarie 1990 începea să emită. Cea care inițiase această formulă a minorităților care se pot exprima pe post era directorul de atunci, Rodica Șerbănescu. A fost o discuție dacă aromânii sunt sau nu minoritate. Aromânii au intrat atunci ca o comunitate etnică, cu un specific aparte și am început, împreună cu profesorul Aurel Papari, pe baza documentelor pe care eu le aveam acasă, să realizăm emisiuni. A fost foarte frumos, a fost un moment emoționant și iarăși îmi amintesc cu precizie că atunci când am început să citesc primul text - în română, evident - Rodica Șerbănescu mi-a spus: „Ai o voce foarte bună!”. După cinci sau șase emisiuni cu profesorul Papari, eu am renunțat, eram două firi diferite. După două săptămâni, am primit un telefon de la Rodica Șerbănescu, pentru a veni la radio să fac emisiuni de alt gen, culturale. Era perioada în care se forma colectivul de la radio, iar eu am lucrat voluntar până în momentul în care s-a organizat un concurs la Radio Constanța, am participat și l-am luat.

R.: Cât timp ați lucrat voluntar la Radio Constanța?

S. B.: Aproape cinci luni, din decembrie până în luna mai. Vreau să spun că nu eram fără serviciu, eu lucram ca ingineră, terminasem Institutul Politehnic București și lucram pe șantier.

R.: Cum se desfășura viața dvs. între radio și... șantier, unde lucrați ca inginer?

S. B.: Plecam la ora 6.00 dimineața, pentru că la 7.00 semnam condica și mă întorceam acasă la ora 17.00. Când lucram la radio voluntar? Sâmbăta și duminica. Mai aveam și un copil mic. Soțul meu nu înțelegea, la început, despre ce este vorba și ce este cu pasiunea asta a mea nouă, pentru presă. A înțeles apoi, pentru că i-am povestit că a fost marea mea suferință că nu m-am îndreptat spre o facultate de profil uman. Mi-a spus că, dacă aceasta este alegerea mea, el este alături de mine în tot ceea ce este nevoie. În momentul în care s-a organizat concursul la radio, am decis că renunț la meseria mea de inginer. O persoană cunoscută pe atunci, istoric, m-a întrebat dacă sunt dispusă să pun în cui o diplomă atât de importantă precum cea de inginer și să trec pe o meserie despre care nu știu nimic - jurnalism. Am spus că da. Provocarea aceasta m-a ambiționat foarte mult. Surpriza cea mai mare a venit în momentul în care Rodica Șerbănescu a decis că voi fi în departamentul Cultură. Eram ingineră, speram să fac ceva la radio legat de economie, social sau... orice, numai cultură nu, asta în condițiile în care, după concurs, mai erau lângă mine trei filologi: Andrei Gheorghe, Cristina Ionescu și Angela Culețu. Totuși, eu am rămas în departamentul cultural, coordonator pe atunci fiind Ana Maria Munteanu.

Lucram foarte mult și era foarte greu, pentru că aveam tot timpul o teamă că nu voi face față exigențelor. Am avut, însă, câteva șanse nesperate, ca jurnalist. Este acel tren în care te urci și rămâi acolo, dacă l-ai nimerit printr-un noroc sau prin știință. Cred că a fost și un pic de noroc.

R.: Cum ați reușit să faceți față exigențelor unei emisiuni la radio, mai ales că nu aveați o pregătire de specialitate?

S. B.: S-a remarcat, încă de la început, cum am construit emisiunea pentru aromâni, cu muzică, texte și aveam și foarte multe documente din casă. Proveneam dintr-o familie de intelectuali, bunicul fusese profesor, tatăl meu făcuse și el facultate, era un cadru de conducere, la un moment dat. Mai mult, aveam o bibliotecă impresionantă pe problematica aromână. Dar nu acolo a fost... norocul de care vorbeam, ci în faptul că în familia noastră se vorbea foarte mult despre Basarabia. Reamintesc că eram în 1991, încă nu era clară poziția României vizavi de Basarabia, iar eu rămăsesem - pentru că doamna Ana Maria Munteanu avea cele mai importante domenii culturale, teatrele, Liceul de artă, actualul Colegiu „Regina Maria”, Virgil Mocanu se ocupa de literatură - cu muzeele și cu micile ONG-uri. Am nimerit la Asociația Pro Basarabia și Bucovina și pentru că din familie știam problematica basarabeană, am intrat de la început în atmosfera respectivă. A fost un prim... noroc, pentru că am primit o invitație din partea Asociaței să mergem în Republica Moldova și șansa a fost să fim acolo exact când se declara independența, în august 1991. Deci am fost în focul evenimentelor de atunci. Repet, fiind obligată să mă ocup doar de câteva instituții, pentru că la început așa e, nu prea ai alte domenii, ca jurnalist începător, am fost repartizată și la Direcția pentru Cultură. Acolo, am aflat înaintea tututor că se organiza o manifestare foarte importantă despre Constanța, dedicată poetului Ovidius și am avut o exclusivitate. Atunci am început să fac un serial la radio despre Ovidius Naso și am fost jurnalistul acreditat pentru acele evenimente. Am fost acolo, numai că atunci a venit și președintele. La nivelul anului 1991, jurnalist local să fii în situația de a-i lua un interviu președintelui este o șansă, o exclusivitate importantă și am reușit. A contat foarte mult, eram acel jurnalist capabil să treacă peste bariere și să țină exclusivități și cred că a fost startul meu.

R.: Cum v-a acceptat familia noul job?

S. B.: La un moment dat, după o muncă asiduă, soțul meu m-a întrebat dacă m-am căsătorit cu radioul sau cu...el (râde). Este o meserie care ne solicită foarte mult, lucrăm foarte mult. Aveam momente în care plecam dimineața și veneam seara târziu, dar aveam și momente de relaxare, de o zi-două, însă atunci - jurnaliștii știu foarte bine asta - începea neliniștea despre ce voi vorbi, despre cei voi scrie. Întotdeauna au fost astfel de sincope, momente de vârf, cu foarte multe subiecte și momente de pauză totală, în care nimic nu se întâmplă și am învățat să le gestionez, să fiu în fiecare zi cât se poate de aproape de evenimente. Această constanță este extrem de importantă pentru un jurnalist. Nu poți să apari meteoric și să dispari la fel. Așa se formează o carieră solidă de jurnalist.

CREȘTEREA ȘI DESCREȘTEREA PUTERII CULTURALE ÎN CONSTANȚA

R.: Ca jurnalist cu o experiență de peste 25 de ani, ați putea face o scurtă radiografie a spațiului cultural tomitan, în toată această perioadă?

S. B.: O, da! Au fost etape. Noi învățam la istorie despre creșterea și descreșterea imperiilor. Încercând să fac o asociere, creșterea și descreșterea puterii culturale în Constanța, cam așa văd eu cei 25 de ani. Sunt sentimentală... Mă gândesc și poate pentru că am participat la construcția unei activități culturale într-o perioadă post-comunistă. Am văzut cum se construiesc festivaluri și cum reușesc oamenii de cultură să le mențină o perioadă, am văzut cum se formează colecții de artă, ONG-uri, cum minoritățile își formează propria cultură și o reconstruiesc. Ca un exemplu, în 1991, nici nu mai știam că mai sunt bulgari în Dobrogea, pentru că fusese schimbul de populație, în 1940, bulgarii plecaseră din Dobrogea în Bulgaria și românii de acolo veniseră aici. Am aflat cu surprindere că există o comunitate de 30-50-100 de bulgari. Pe atunci erau toate persoane separate, individualități și atât, iar astăzi, comunitatea de bulgari are și ea ceva de spus în planul cultural. Iată că și-a recâștigat clădirea, vrea să facă un centru cultural și așa mai departe. Așa s-a petrecut și cu comunitatea germană. Comunitățile tătară și turcă au înflorit extraordinar de mult, cu sprijinul Guvernului, au primit fonduri și asta e foarte bine, au fost încurajate să se afirme. Am văzut ce s-a întâmplat și cu comunitatea aromână, dar asta e o problemă pentru care nu ajung câteva interviuri la rând. A fost, deci, o perioadă de mare dezvoltare, până în jurul anilor 2000-2001.

R.: Din 2001, începem să asistăm la declinul culturii, la nivelul Constanței?

S. B.: Începe... decăderea. Îmi amintesc cu precizie că a fost un scandal între primarul Radu Mazăre și președintele Consiliului Județean Constanța, de atunci, Stelian Duțu, cu privire la salariile celor din Cultură. În această chestiune, noi, ca radio public, ne-am implicat serios. Mi-o amintesc pe doamna Maria Magiru, directorul Muzeului de Artă Populară, care mi-a spus că nu credea că există o forță atât de mare și că reușim să determinăm o asemenea schimbare. După intervenția pe Radio România Cultural, pe Radio Constanța, în condițiile destul de dure de aici, Trezoreria a trimis banii către oamenii de artă. Eu începusem, cu două săptămâni înainte, o campanie în care am anunțat la Radio România Cultural că cei de la filarmonică vor avea un concert minunat, dar vor cânta cu „burțile goale”. Am folosit intenționat această expresie care e șocat lumea intelectuală, nu era la modă atunci să folosești asemenea expresii. Evident că a urmat o primă reacție. Toată lumea s-a întrebat ce se întâmplă, am fost invitată la București, la o emisiune. Era o emisiune-dezbatere, dar chiar în ziua emisiunii care urma să aibă loc seara, la prânz, Trezoreria a dat drumul la salarii.

R.: Considerați că acesta este unul din succesele din cariera dvs. de jurnalist?

S. B.: Cu siguranță. Au mai fost multe alte lucruri în cariera mea de jurnalist. Am făcut anchete care au avut ecou. Dar după acest moment, lucrurile au început să se strângă, în Cultură, eu am o expresie: se „stafidesc”.

R.: Ce s-a întâmplat după acest moment, în Cultură?

S. B.: Au început să fie din ce în ce mai puțini bani în Cultură, o subfinanțare clară a Culturii sau cel puțin a celei pe care o știam noi, pentru că nu pot numi „Sărbătoarea vinului” o manifestare culturală, ci una socială, necesară, de altfel. Din punctul meu de vedere, această subfinanțare a Culturii a fost clar cauza declinului cultural din Constanța. Consider că acest declin din ultimii ani ne-a afectat pe toți, chiar și pe oamenii de afaceri, care nu erau atât de mult interesați de cultură. Până la urmă, un turist care vine aici, la malul mării, vrea să vadă și altceva în afară de sticla de șampanie foarte scumpă de pe masa lui. O tiroliană, un parc de aventură, o plimbare cu yacht-ul, pe mare, dar mai vrea și altceva.

R.: Ce îi lipsește Constanței pentru a se alinia orașelor active cultural din România, precum București sau Sibiu?

S. B.: Traseul turistic la îndemâna oricui, chiar și al locuitorilor Constanței, cu obiective clare, care să aibă ce să prezinte. Muzeele noastre sunt încă pe structura anilor ’60-’70, în străinătate există imagini proiectate, filme, înregistrări audio, tot felul de soluții modern de a-i atrage tineri. Au început și muzeele de la noi să facă ceva, însă nu e suficient să fii depozitar de patrimoniu.

R.: Pe lângă jurnalist, sunteți și autoarea cărții „Drumuri sub cenușă”. Când ați avut timp și pentru acest volum?

S. B.: Am scris-o în 2001, când mă pregăteam pentru doctorat, la care am renunțat. Am tipărit-o în 2009, când m-am gândit că n-are rost să o țin doar așa în computer și, scuză-mi lipsa de modestie, cred că e actuală și în 2015. A fost o carte într-un tiraj mai micuț, de 300 de exemplare, care s-a epuizat. Sinceră să fiu, nu am avut bani să o reeditez. E o carte care are aproape 300 de pagini, imagini. Este vorba despre războiul civil din Grecia și am făcut o comparație între România și Grecia între anii ’44 - ’49. Am intitulat cartea „Drumuri sub cenușă”, drumul pe care și l-a făcut România sub cenușa pe care i-au provocat-o comunismul si armata sovietică și cenușa pe care a avut-o Grecia după războiul său civil. Cred că este actuală această paralelă, cred că lucrurile se repetă în istorie, la o altă treaptă. Avem, ca popoare, reflexe pe care nu ni le putem stăpâni. Din fericire, însă, eu cred că România este pe panta aceea ascendentă, spre deosebire de acei ani, ’44, ’45, când era clar pe o pantă descendentă, se afunda în hău. În acest moment, România urcă - cu greutate - dar necondiționat.

R.: Cum vedeți actuala situație a Greciei?

S. B.: Eu am multe neamuri acolo. Ceea m-a surprins mereu e faptul că grecii n-au fost realiști, n-au putut să creadă că li se va întâmpla așa ceva. Îi avertizam din urmă cu un an, că o să fie mai greu, iar mulți dintre ei nu credeau. Nu pot să generalizez la nivelul întregului popor grec, însă spun din ceea ce am vorbit cu o parte dintre ei. Îmi pare foarte rău pentru ei, eu nu cred că situația aceasta, în care datoria lor crește și ei au nevoie de bani, este o soluție. Pot doar să spun că, în acest moment, orice țară care trece prin așa ceva trebuie să se uite spre sine, să vadă fiecare ce are de făcut și cum să se implice pe mai departe spre dezvoltarea țării.

R.: Care credeți că este lecția pe care trebuie să o învețe românii de la greci?

S. B.: Că este bine să se bazezi pe tine însuți, asta este lecția, în general, în viață.

R.: Aveți un mesaj pentru jurnaliștii constănțeni, cât și pentru cei care citesc acest interviu?

S.B: Paradoxal, față de ceea ce am spus înainte, cred foarte mult în echipă, care este importantă în tot ceea ce mișcă într-o țară, în progres. Dacă nu există echipe pe ceva, pe departamente, lucrurile nu pot funcționa. Te rog să privești ce se întâmplă astăzi în jurnalism, în care sunt individualități, cu excepția celor de la televiziune. În plan local, jurnaliștii funcționează individual, fie că sunt într-un radio, fie într-o televiziune. Echipa nu înseamnă numai că ai un operator lângă tine și filmezi sau că ai un IT-ist care îți face un site. Echipă înseamnă cu adevărat să te strângi, să discuți, să te cerți, să te împaci și să pleci mai încolo la o țigară sau la un pahar de apă, iar în echipă, împreună, să ai aceeași opinie.

Și pentru că am început acest interviu cu aromânii, aș vrea să termin în aceeași notă. Este extrem de important ca fiecare să cunoască de unde vine. În momentul în care știi de unde vii, poți să mergi mai departe, ai o stabilitate. Această căutare a rădăcinilor îți creează o stabilitate. Am intrat în radio cu acest lucru și continui și astăzi. De câte ori pot, fac acțiuni legate de aromâni. Nu comentez nici că sunt aromâni, armâni, machedoni armâni, refuz să intru în acest joc constant, al denumirii aromânilor. Contează foarte mult pentru fiecare să își regăsească identitatea, inclusiv românii să își regăsească identitatea așa cum sunt.