Am murit de o sută de ori într-o viață

Am murit de o sută de ori într-o viață. Apoi am învățat că dragostea pentru tot ce te înconjoară poate trece dincolo de barierele morţii, care nu este decât o adormire efemeră, un fel de atenuare a simțurilor, o altfel de împietrire. Am mai murit atunci când mi-a dispărut logodnicul de acasă, transformându-l, cu timpul, într-o obsesie. Am murit apoi când am pierdut mulți oameni dragi în această călătorie a vieții, în care ei au hotărât că rolurile lor nu mai erau necesare alături de mine în acest  drum. Apoi am înțeles că viața fiecăruia are un scop și atunci când scopul respectiv este împlinit, ei merg mai departe și așa trebuie să facem și noi. O ființă iubită este doar la un gând depărtare, chiar dacă prezența ei fizică nu ne mai este disponibilă.

Am murit atunci când a trebuit sa plec din locuri dragi mie, știind prin inimă că fac bine ceea ce fac. Am murit și încă o dată când cineva a tăiat brăduțul plantat de mine în spatele blocului, pentru a-l orna de Crăciun. Acum, văzându-i retezați, mi-e tot mai greu în preajma sărbătorilor.

Dar prima dată am murit când, la ora de biologie, prinzând un fluture, a trebuit să îl înțep pentru a-mi face tema pentru acasă. Un insectar. Un suflet care mi s-a lipit de inimă și de suflet.  Două zile a stat într-un borcan mare, izbind cu aripioarele lui pereții groși ai sticlei. Așa l-am dus la școală. Cu o privire severă, profesorul de biologie l-a capturat și l-a fixat cu un bold gros pe o planșă de carton. S-a mai zbătut de câteva ori, dând firav din aripioare și apoi a rămas înțepenit, desfăcându-și aripile ca să fie admirat, știind că nu există moarte. De atunci, nu mai rup niciun fir de iarbă și nu omor nici chiar o simplă musculiță. Creația naturii, așa cum e ea, este sacră.

Într-o zi, când nu am mai suportat și credeam că și cerul s-a prăvălit peste mine, m-a apucat un dor nestăvilit de a pune în ordine în amintiri.

Din înlăuntrul unei poveşti, mi-am imaginat că eram undeva sus, pe o platformă înaltă, iar jos se vedeau multe forme. Când lumina aurie a inundat chipurile vesele ale celor care se înghesuiau să mă zărească, am văzut că erau toate părțile de suflet lăsate în urmă. Le-am chemat la mine, recompunând  fragmente, uneori pierdute ori risipite, a tot ceea ce lăsasem în urma mea.

Mirajul şi miracolul care ne-au înlănţuit când ne-am revăzut s-au transformat într-un zâmbet care a impresionat și stelele din cer. Rând pe rând, oameni, situații sau locuri s-au alipit de mine, astupându-mi bucățile lipsă. Ultimul a venit logodnicul meu, în costumul lui bleumarin atât de drag mie, asortat cu o cămașă albastră. Era la fel ca atunci când l-am văzut ultima oară, într-o zi geroasă de ianuarie, dar parcă mai luminos ca oricând. S-a apropiat cu sfială și mi-a șoptit  tandru: „Iertare, iertare, neghiniță”. Ochii  mi s-au umplut de lacrimi şi nu ştiam dacă-i mai multă bucurie ori mai multă tristeţe, auzind acele cuvinte. L-am privit adânc în ochi, ca poartă a sufletului și i-am răspuns: „Între timp, am aflat modul de funcționare a universului. Aici nu există derogări de la reguli, încalci principiile lui, plătești cu vârf și îndesat. Am reușit să înțeleg totul, și apoi, iertarea ta, a fost floare la ureche”.

Luminile  acelui loc magic s-au stins una câte una. M-am trezit înfiorată de gândurile acelea care pluteau lin, ca niște nori albi, pufoși pe un cer infinit  de un albastru intens. Privisem cu îndrăzneală și fără teamă tot trecutul meu. Îmi luasem înapoi, cu curaj, înfruntându-mi fricile primordiale, toate părțile de suflet lăsate pe undeva în abisul minții mele care mă torturau de prea multă vreme...