„Am fost un capriciu pentru Nicu Ceaușescu, dar altfel decât oricare poveste din viața lui” (II)

Soprana Daniela Vlădescu, manager general al Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”, continuă seria mărturisirilor tulburătoare din viața sa. În cea de-a doua și ultima parte a interviului (vezi aici prima parte a interviului) acordat în exclusivitate pentru www.101stiri.ro, artista Daniela Vlădescu vorbește despre pasiunile sale, cum își petrece puținul timp liber, despre dragostea pentru animale și despre cum reușește să fie mereu o prezență tonică și în formă.

Reporter (R).: Multă lume se întreabă cum este soprana Daniela Vlădescu în afara scenei și a teatrului, ce hobby-uri are și cum își petrece timpul liber?

Daniela Vlădescu (D.V).: Timpul meu liber este destul de limitat, pentru că sunt foarte mult pe drumuri. Constanța nu este casa mea, deși sunt aici de nouă ani. Eu acum locuiesc în teatru, am locuit și într-un cămin. Nu am prieteni și nu am o viață socială în Constanța. Viața mea este, mai ales acum când stau n teatru, cam așa: intru lunea dimineața și mai ies din teatru vineri seara, când plec spre București. Singura bucurie este că mă uit pe geam și văd marea și asta mă încarcă, mai ales când vine primăvara sau vara și văd că florile au înflorit și e verde în jur și marea e albastră, cerul senin și mai aud ciripitul păsărelelor... asta îmi încarcă bateriile. În rest, eu nu sunt la mine acasă, eu sunt un om singur, neacceptat, de fapt, de o întreagă societate. Nu mi-am găsit locul, nu m-au asimilat, nu sunt un constănțean asimilat, pentru că nimeni nu s-a gândit la asta sau poate că nimeni nu s-a interesat.

R.: Deci să înțeleg că nu v-ați adaptat aici, în orașul de la malul mării.

D.V.: Marea îmi place foarte mult, în rest, nu am nimic în comun cu ceea ce se întâmplă în Constanța, pentru că nu aparțin niciunui grup. Eu îmi văd de treaba mea, consider că trebuie să îmi fac această datorie (n.r. - de director al Teatrului „Oleg Danovski”). Pe oamenii care lucrează aici îi consider colegii mei, nu subalterni, dar de la a fi coleg până la a fi prieten este o distanță foarte mare. Sunt câteva persoane pe care le am mai apropiate, care mă privesc cu mai multă prietenie decât cu un simplu dispreț că au un director. Dar eu am timpul limitat. Aici, în teatru, sunt foarte multe lucruri de rezolvat, suntem foarte puțini și am mult mai multe lucruri de făcut decât le face un director de teatru. Nu avem personal suficient, nu avem regizor, scenograf, nu avem personal artistic cât trebuie, nu avem consultanți, n-avem birou de Public Relations, n-avem Marketing... Și atunci, toate aceste lucruri trec neapărat prin biroul meu, pentru că trebuie să iau niște decizii pe care le-ar lua, de obicei, alți oameni, alte birouri, alți șefi de compartiment.

R.: Care ar fi și... soluția?

D.V.: Să existe un teatru cu o organigramă normală, civilizată, nu cu 124 de oameni într-un teatru cu trei companii (n.r. - Operă, Balet și Simfonic), o instituție care are o activitate extraordinară. Suntem 124 de angajați reprezentând: orchestră, cor, balet, soliști, birouri, producție, tehnic scenă. Ar fi necesari, ca să nu ne mai chinuim în halul acesta, cel puțin 250 de oameni.

R: Se știe că sunteți o mare iubitoare de animale. Când mai aveți timp pentru îngrijirea animalelor fără stăpân?

D.V.: Da, timpul meu liber îl aloc din toată inima animalelor fără stăpân. Am acasă piscuțele și cățeii mei, iar aici, la Constanța, îngrijesc pisicuțe și căței de la căminul unde am stat și din teatru. Am câteva animăluțe duse la un adăpost, unde situația este foarte grea - un adăpost de 500 de câini și de doi ani și jumătate eu îi hrănesc, pentru că asociația nu are bani. Am observat că în țara asta numai cei care nu se ocupă cu adevărat de animale primesc bani pentru ele. Din fericire pentru acest adăpost, eu încă pot, din tot ceea ce muncesc eu, să asigur hrana a 500 de animale, mai mult de atât nu am posibilități, adică să fac un gard, să cumpăr vaccinuri. Nu pot nici să spun că m-am plictisit, am obosit și nu mai am chef și să mă fac că nu există nici acest adăpost, cum n-am putut să spun nici la acest teatru că m-am plictisit și n-am nicio șansă de izbândă și am plecat acasă. Să vă spun că am avut luni în care salariul meu de director general era de 1200 de lei? Și că cel mai mare salariu al meu, cât Teatrul „Oleg Danovski” era în grija Consiliului Județean, era de 1600 de lei, din care îmi plăteam chiria, întreținerea și transportul? Nu pot fi bănuită măcar vreo secundă că am rămas aici pentru interese financiare. Dimpotrivă, erau momente în care veneam cu bani de acasă ca să plătesc tot ce trebuia, și mâncarea, transportul pe care îl făceam de patru ori pe lună la București, ceea ce însemna aproape tot salariul meu.

R.: Când mai aveți timp și pentru dvs.?

D.V.: Nu mai am timp de mine. Uneori nu am timp să mă uit nici în oglindă sau mai bine zis, mi-e frică să mă uit, pentru că pentru a-ți plăcea ce vezi trebuie să ai timp și să te respecți. Oboseala se simte, singura mea zi liberă o petrec, în general, la acest adăpost. Apoi mai am apartamentul meu de acasă (n.r. de La București), am animale și acolo... Uneori nu mai găsesc hainele de vară sau de iarnă, pentru că de nouă ani, eu nu mai am casă în adevăratul sens al cuvântului, iar aici nu pot spune că e casa mea. Așa e viața mea, un cantonament continuu.

R.: Care e, totuși, secretul frumuseții dvs. și al faptului că sunteți mereu o prezență tonică și în formă?

D.V.: Nu, nu sunt frumoasă, eu cred că oamenii, atunci când îmbătrânesc, în folosul lor nu este nici operația estetică, nici stratul de fard pe obraz, ci încărcătura pe care o avem în suflet. Dacă oamenii sunt buni, strălucirea aceea este mai puternică odată cu vârsta, pentru că devenim mai înțelepți și ținem mai mult la ființele care au nevoie de noi, iar bunătatea se vede pe chip și în privire și, chiar dacă suntem urâți, îmbătrânim frumos. Oamenii frumoși îmbătrânesc urât, dacă sunt răi. Eu cred că aceasta este singura mea recompensă, că nu sunt un om rău, că în felul meu, îmbătrânesc frumos. N-am timp de diete, tratamente... De când sunt la Constanța, n-am avut timp să mă mai duc la o sală de sport. E o răspundere mare aici, la teatru, dar nu pot să spun că nu-mi face plăcere. De multe ori, e ca un puzzle uriaș și nu găsești piesele, nu știi să le pui la loc și tot încerci... e o permanentă competiție.

R.: De ce anume se leagă planurile dvs. din viitorul apropiat: de Constanța și acest teatru sau de București?

D.V.: Planurile mele sunt, de foarte mult timp, reduse la principiul pas cu pas, pentru că niciodată nu am fost sigură de ce este mâine, niciodată nu am știut ce ni se dă și ce ni se mai ia. Cel puțin, de când sunt la Constanța, eu nu mai sunt stăpână pe timpul meu și pe viața mea, am alte răspunderi. În viața mea artistică este deja un sfârșit, consider că mai am puțin și trag linia. La aproape 60 de ani, un cântăreț trebuie să se retragă și cred că mă voi retrage. În același timp, în 2016, în luna decembrie, mi se încheie și mandatul de la Constanța. Sper ca teatrul să existe până atunci și sper ca atunci, un manager care va veni să aibă mai multă trecere și mai multă susținere din partea Ministerului Culturii și cred că atunci lucrurile vor veni de la sine, binele va veni de la sine, eu așa sper, sunt întotdeauna o naivă, nu văd lucrurile rele. Am început, odată cu venitul la Constanța, să îmi dau seama că există foarte mult rău în jurul nostru, până acum nici nu vroiam să îl văd, dar doresc ca teatrul acesta să trăiască și după plecarea mea, nu sunt după sistemul „după mine, potopul”. Dimpotrivă. Doresc ca acest teatru să dăinuiască în Constanța, la fel și frumosul, cultura, lucrurile astea frumoase să mai existe sute de ani, atât cât va exista civilizație să existe și aici acest teatru, care aduce frumos și bucurie. O să mă uit cu drag dacă va continua activitatea și dacă vor fi succese mai mari decât acum, o să mă bucur și dacă oamenii o vor duce mai bine, eu voi fi fericită. Pentru că așa este normal.