„Am fost un capriciu pentru Nicu Ceaușescu, dar altfel decât oricare poveste din viața lui” (I)

Mereu pe fugă și într-o continuă agitație, răspunzând prompt la telefoanele (vreo trei sau patru, mobile și fix) care sună aproape non-stop, când unul, când celălalt, între vrafuri de dosare, acte, afișe, notițe, agende și cești de cafea, stabilind programul de spectacole ori repetiții, oferind sugestii sau trasând sarcini subalternilor cărora le spune, simplu, colegi și care bat la ușă pentru diverse probleme... Cam așa arată o zi normală la birou, pentru soprana Daniela Vlădescu, managerul general al Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”, zi care începe dis-de-dimineață și se încheie, adesea, seara târziu. Printre picături, adică printre telefoanele care sunau insistent și angajații teatrului care veneau la ușa biroului cu diverse solicitări, îndrăgita artistă Daniela Vlădescu și-a găsit un răgaz să ne acorde, în exclusivitate pentru www.101stiri.ro, un amplu și tulburător interviu, dezolant de sincer și emoționant. Fără a se feri să spună lucrurilor pe nume, Daniela Vlădescu a abordat fără probleme aspecte delicate din viața sa atât personală, cât și profesională, de la relația cu Nicu Ceaușescu și iubirile care i-au marcat existența până la compromisurile pe care a refuzat să le facă în cariera sa. Sensibilă, ca orice artist, cunoscuta soprană ne-a mărturisit cu regret că nu a reușit în cei nouă ani, de când este director al teatrului din Constanța, să se adapteze locului și oamenilor de aici, neavând prieteni în adevăratul sens al cuvântului și nici o viață socială. Totuși, iubește enorm marea, iar munca îi umple tot timpul și îi dă cele mai mari satisfacții. Despre cum este cu adevărat omul și artistul Daniela Vlădescu aflați într-un interviu biografic de colecție. Cea de-a doua parte a amplului material (vezi aici) va fi publicată în ediția de mâine a www.101stiri.ro, 9 mai 2015.

Reporter (R..) Cum v-ați descoperit pasiunea pentru muzică? Spuneați, la un moment dat, că deși cântați la pian, cu regret vă doreați să urmați un alt instrument și anume, vioara. Ați ales, până la urmă, canto...

Daniela Vlădescu (D.V.): Da, e adevărat. Povestea reală, pe care mi-o voi aduce aminte și peste 20 de ani, dacă mai trăiesc, este că mama mea avea o voce foarte frumoasă, însă nu a fost lăsată să urmeze Facultatea de Arte, pentru că bunicul meu considera că a fi artist nu este o meserie foarte serioasă și foarte responsabilă și foarte onorantă. Pe vremea aceea... începuturile de secol XX. Și atunci, mama mea, ducându-mă la grădiniță, văzând că eu cânt toate solo-urile și că aveam ureche bună și un glăscior curat și frumos - de pe la trei-patru ani, cântam foarte curat și frumos, imediat redam fiecare linie melodică aidoma - s-a gândit că ar trebui să fac muzică și să o răzbun pe ea și să urmez Conservatorul, dacă aș avea o voce mai performantă să pot să fac această meserie pe care ea a iubit-o foarte mult. Ea nu a putut fi decât un economist cu facultatea de economie de pe vremea ei. M-a dus în clasa I, la Liceul de Muzică „George Enescu”, se numea atunci Școala de Muzică nr 2 și a considerat că eu pot să mă ajut în viitoarea meserie de cântăreț de operă fiind și pianistă. Cunoscând și pianul, atunci poți să te acompaniezi, să studiezi mai bine, ea a gândit foarte bine, dar prietenele mele din clasa I erau la vioară și eu iubeam instrumentul acesta. Nu pot să spun că am urât pianul, ci doream să cânt la vioară, dar părinții au spus clar: „Noi am decis ca tu să cânți la pian!”. Mi-am dat seama că un copil trebuie dus, de mic, acolo unde are pasiune și își dorește, nu silit să facă ceva, pentru că nu se va alege nimic bun și probabil că o valență a lui va rămâne descoperită și viața lui va fi un coșmar dacă părinții lui îl obligă să facă ceva. La mine nu a ajuns să fie un coșmar, că nu eram un copil studios, nu mă chinuiam cu nimic, băteam mingea, cântam, studiam la pian jumătate de oră, pentru că după aceea, nu mai aveam răbdare. Dar mi-a ajutat și pianul, pentru că m-am susținut de foarte multe ori când am învățat partituri, e foarte bine să știi un instrument, dar dacă aș fi fost dată la vioară de mică, poate că aș fi ajuns o violonistă foarte bună. Vioara este un instrument pe care l-am comparat întotdeauna cu vocea umană. Cu acest instrument poți să îți arăți mai mult personalitatea decât pe niște clape rigide de pian. Așa cred eu, probabil greșesc și toți marii pianiști ai lumii mă vor contrazice, există minunați interpreți ai pianului, cum sunt și ai viorii, dar eu cred că aș fi făcut foarte multe lucruri frumoase studiind la vioară. Cam asta a fost povestea mea... și am dovedit că, într-adevăr, am avut ceva calități mai speciale. Am intrat la Conservator, am fost prima pe listă, au fost 49 de concurenți pe șapte locuri.

R.: Cum ați reușit această performanță?

D.V.: Am avut o voce nativă, o sensibilitate aparte. N-am fost o studioasă, sunt un om care și-a făcut meseria asta mai mult din pasiune, din ceea ce mi-a dăruit natura, Dumnezeu sau genetic am fost înzestrată. Nu sunt un om studios și asta s-a văzut că n -am putut să fac în această meserie niște lucruri grandioase, am făcut niște lucruri frumoase., trebuie să recunosc, dar m-am oprit la un moment dat, n-am știut să fiu tenace, nici să fac compromisuri și în această meserie trebuie să ai o stea, un talent, un sprijin și un destin. Deci toate acestea la un loc te pot face să ai o minunată carieră internațională, dacă unul din aceste elemente îți lipsește, vei ajunge un foarte bun executant și un foarte bun interpret, dar atât.

R.: Vorbiți-ne despre familia dvs. Ce amintiri vă leagă de aceasta?

D.V.: Am avut... nu pot să spun cea mai minunată familie din lume, pentru că bănuiesc că mai există familii ca a mea în lumea aceasta și îi fericesc pe toți cei care au avut parte de niște părinți, unchi iubitori. Au fost niște oameni care niciodată nu m-au constrâns, nu m-au certat prea tare, nu mi-au dat exemple proaste, nu m-au cocoloșit foarte tare, dar care mi-au oferit tot ce au avut ei și o educație frumoasă, un respect pentru toți ceilalți. Eu am fost crescută așa cum ar trebui să crească fiecare copil, cu respectul față de tot ce e în jurul lui. Eu mâncam cu copiii cei mai săraci din cartier, eu le duceam mâncărica mea, sandvișurile cu șuncă și mâncam de la ei pâine neagră și muștar și marmeladă. Eu dădeam toate jucăriile mele tuturor, pentru că așa am fost învățată, să îi iubesc și să îi respect pe toți și să mă comport frumos cu toată lumea. De aceea, și acum, eu mă comport frumos și cu oamenii care sunt artiști în teatrul acesta, și cu oamenii pe care îi întâlnesc, și cu cei care fac curat la bloc. Am avut un mare noroc cu familia pe care am avut-o, o familie de intelectuali normali, fără pile, fără fasoane, demni și onești, modești, credincioși și nu știu cine ar putea să își dorească mai mult.

R.: Cum au venit primele succese în perioada comunistă?

D.V.: Am luat premiul I la Cântarea României, am participat, în liceu, la toate competițiile acestea republicane, am fost solista corului în liceu. Acestea erau succesele mărunte și frumoase. Am participat la corul de copii al Palatului Pionierilor. Apoi, în facultate, deja am început să particip la concursuri în străinătate - doar la două, pentru că mi-am dat seama că nu sunt făcută pentru concursuri și nici concursurile nu sunt ceea ce eu îmi doresc. La un concurs la matematică nu poți să fii subiectiv, pentru că rezultatul exact este unul singur, dar în artă, subiectivismul este mereu prezent, aranjamentele... Deci tot ceea ce nu poate fi măsurat în metri, centimetri, rezultate exacte și kilograme nu poate fi bănuit de subiectivism. Pentru că gustul e diferit, reperele sunt altele și eu am încercat la aceste concursuri, am ajuns să iau o medalie de argint la concursul „Maria Callas” de la Barcelona, apoi o bursă de studii la concursul „Francisco Viñas” de la Barcelona și premiul Mozarteum, dar atât. Și mi-am dat seama atunci că în lumea noastră există aranjamente, relații, favorizați. Nu te poți supăra pe asta, pentru că oamenii așa sunt, dar mi-am propus să nu mai particip la niciun concurs, pentru că nu avea niciun rost.

R.: Cum a decurs, în aceste condiții, cariera dvs.? Ce soluții ați găsit?

D.V.: Eu consider că am avut în viață un sprijin divin, pentru că oamenii, în general, nu m-au ajutat, dar cred că am avut un înger păzitor. Am reușit la Conservator prima, am ieșit șefă de promoție. Din ultimul an de Conservator am fost angajată la Teatrul Muzical din Brașov, unde mi-am început ucenicia cu un mare regizor, cu maestrul Jean Rânzescu, am făcut primul meu rol, Gilda din „Rigoletto”, iar la 22 de ani să faci asta e un lucru extraordinar. Am avut onoarea să cânt cu mari artiști, cu maestrul Nicolae Herlea, cu Octavian Naghiu, Dan Iordăchescu, Florin Diaconescu, cu colegul meu Florin Georgescu, cel mai mare tenor al României și vocea cea mai generoasă și mai frumoasă pe care am ascultat-o vreodată. Am cântat alături de dirijori din afară. La Brașov am avut o carieră frumoasă, aveam 21 de spectacole pe lună, de toate felurile, de la operetă la operă. Am avut directori buni și răi, am avut în jurul meu oameni nedrepți și oameni care mi-au făcut foarte mult rău, mi-au interzis accesul în turnee.

R.: Care au fost motivele pentru care vi s-a interzis accesul în turnee?

D.V.: S-a întâmplat pentru că răutatea în meseria noastră este foarte des întâlnită. Aveam o colegă al cărei soț era șeful Securității din Brașov și care n-ar fi acceptat ca eu să merg în același turneu cu ea, pentru că ea avea o vârstă... Acum eu nu consider că ar fi avut o vârstă, dacă acum văd ce vârstă am eu și încă mai cânt, pe vremea aceea, ea avea 50 de ani, dar noi o vedeam un om în vârstă și n-ar fi acceptat ca pe aceeași scenă, în același concert, să cânte cu o tinerică de 22 de ani, care mai cânta și frumos. Și atunci, ea a făcut ce a făcut ca să nu-mi iasă actele la plecarea în turneu.

R.: Erați o tânără artistă invidiată?

D.V.: Nu invidiată, nu aș vrea să dau acest sens, ci o spun ca pe un mic eveniment între cele bune și cele rele și toate aceste lucruri m-au făcut să îmi dau seama că atunci când ești director de teatru trebuie să vrei ca oamenii aceia să fie fericiți și să le fie bine, nu să le dorești să le fie rău și să le pui piedici. Am trecut prin destul de multe situații în care nu am fost ținută în brațe și ocrotită, dimpotrivă, am fost un pic persecutată. Dar nu vreau să dramatizez. De fapt, sunt directorul unei instituții de cultură, al Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”, am avut o carieră cât de cât frumoasă, câțiva ani, nu pot să mă plâng. Dar dacă oamenii erau mai buni în jurul meu, atunci, probabil, și soarta mea era alta. Printre evenimentele negative au fost directorii care au avut preferințe pentru anumiți soliști, care au avut, poate, o neînțelegere față de mine sau în general au avut niște interese. Am întâlnit în meseria mea foarte multe situații de genul acesta și toate aceste nedepretăți care mi s-au întâmplat m-au făcut ca, în situația în care am ajuns director la o instituție, să îmi doresc din suflet să fiu un director așa cum aș fi vrut să am eu. Așa că, dacă oamenii de aici, din teatru, sunt, câteodată, revoltați sau supărați pe mine sau mă acuză sau mă judecă, eu consider că iar mi se face o nedreptate, pentru că eu mă consider pentru oamenii care lucrează în acest teatru un fel de protector. Așa am vrut să fiu și dacă n-am putut să le ofer mai mult a fost pentru că n-am avut de unde și n-am fost lăsată să le ofer mai mult.

R.: A fost scena mai importantă pentru dvs. decât viața personală?

D.V.: Nu. Viața personală a fost dintotdeauna mai importantă, am considerat că sentimentele sunt cele mai importante. M-am înșelat, dovadă că meseria nu m-a trădat niciodată. Oamenii din jur m-au abandonat când le-a fost mai bine sau când au vrut altceva. De aceea singura oază de bucurie și de fericire a fost familia, părinții mei și toți cei care m-au ocrotit când eu eram mică și pe care nu-i mai am acum și această meserie care, normal, dacă și eu eram mai tenace și mai devotată, nici ea nu mă trăda niciodată. Dar eu, preferând să-mi văd de viața mea și de sentimentele mele, lăsând la o parte studiul, cariera și niște mici compromisuri care ar fi trebuit făcute așa cum este în viața noastră, trebuie să închizi ochii, uneori să te lupți... Nu, eu nu sunt în felul acesta, nu mă dă nimeni afară pe ușă ca să intru pe geam și atunci nu am putut să ajung la niște rezultate fabuloase. Datele mele erau, deci aș fi putut, nu știu ce a lipsit. A lipsit ceva și vina este și a mea, cât și a lumii înconjurătoare care are nevoie de alt fel de oameni.

R.: Probabil că nu puțini sunt cei care vă admiră și se întreabă cum o artistă ca dvs., frumoasă, talentată, nu și-a găsit împlinirea și în viața personală?

D.V.: Eu, în primul rând, nu mă consider talentată și frumoasă. Eu mă consider un om bun, am fost hărăzită, într-adevăr, să am niște calități muzicale pe care, probabil, dacă eram mai răzbătătoare mi le puteam fructifica mai bine. Dar recunosc, sunt un om modest și asta o spun fără... modestie. Nu m-am lăudat singură, nu mi-am făcut singură o imagine, nu m-am promovat, am lăsat ca lumea să decidă. Am fost și sunt și acum o persoană agreabilă, dar în general, într-o relație, foarte rar găsești doi oameni care își dăruiesc unul altuia. Întotdeauna, într-o relație, unul dă și altul primește.

R.: Dar ce calități ați căutat la bărbatul pe care l-ați fi vrut alături pentru toată viața?

D.V.: Nu, niciodată nu am căutat o calitate anume. M-am îndrăgostit pur și simplu, fără să știu de ce, fără să am un motiv de genul că e frumos, deștept sau că are sau că n-are... Lucrul acesta a venit pur și simplu, așa s-a întâmplat, întotdeauna mi-am urmat acea „coup de foudre”, prima senzație pe care mi-a făcut-o un om, aceea de a mă îndrăgosti deodată sau de a rămâne indiferentă. De obicei, când iubești devii banal. Întotdeauna când ești mai greu de cucerit, un trofeu, atunci ești iubit mai mult, prețuit mai mult. De aceea toată lumea fuge de cei care au sentimente adevărate, trebuie să fii foarte profund ca să ai nevoie să fii iubit și prețuit.

R.: Spuneți din experiența dvs...

D.V.: Da, dintr-o experiență foarte lungă, de 50 de ani, pentru că prima mea iubire a început la opt ani. Așa că pot să vorbesc de o experiență de a te îndrăgosti de 50 de ani.

R.: Era coleg de școală?

D.V.: Da... era colegul meu de clasă, Adrian Romcescu. A fost cea mai lungă poveste de dragoste a mea și pe care o consider cea mai frumoasă, pentru că la vârsta aceea ești așa de naiv și treci prin toate etapele, de la ținutul de mână până la plimbările în parc. Pe vremea aceea, eram inocenți, la 16 ani, recunosc. A durat aproape 12 ani. Apoi, viața a mers așa cum a fost sortită să meargă...

R.: Ați fost neîndreptățită pentru momentul acela arhicunoscut și arhimediatizat reprezentat de relația cu Nicu Ceaușescu?

D.V.: Eu consider că am fost neîndreptățită pentru că lumea n-a vrut să înțeleagă că nu eu am fost povestea lui, ci el a fost povestea mea.

R.: Dvs. ați fost cea care a oferit mai mult în relație?

D.V.: Da, pentru că el era un om foarte important, era un om care avea foarte multe calități, dar care își trăia viața lui așa cum vroia și așa cum știa, așa cum eu nu știam și nu vroiam să știu. Eu mi-am făcut datoria de femeie îndrăgostită până la capăt, dar asta înseamnă că am suferit 31 de ani, pentru că și acum, vedeți, sunt întrebată tot despre acel lucru pe care eu poate că am dorit să îl uit. N-a fost unul din succesele vieții mele. Eu mi-am urmat sentimentele, nu m-am gândit la repercusiuni, nici la câștiguri. Profiturile, câștigurile n-au fost, repercusiunile au venit foarte repede, dar mi le-am asumat, nu pot să învinovățesc pe nimeni. Este o poveste civilizată și sinceră a unei iubiri.

R.: Credeți că Nicu Ceaușescu nu v-a iubit cu adevărat?

D.V.: Bănuiesc că nu m-a iubit, pentru că un om când iubește ar trebui să se comporte cum mă comport eu când iubesc.

R.: Se spune că oamenii iubesc diferit...

D.V.: Nu, atunci când iubești simți nevoia să ocrotești. Când nu-l ocrotești pe cel de lângă tine și îți este indiferent, e clar că nu-l iubești. Când e trecut acolo, pur și simplu, pe o listă de iubiri sau de relații nu mai înseamnă iubire.

R.: Considerați că ați fost mai mult ca un trofeu pentru acesta?

D.V.: Poate și asta... la trofeu nu m-am gândit... Am fost un capriciu, probabil, un lucru inedit, pentru că, din câte îmi dau seama, am fost altfel decât oricare poveste din viața lui. Eu sunt altfel de om față de tot ceea ce crede lumea că sunt. Așa a fost să fie...

R.: Dar care a fost cea mai mare iubire a Danielei Vlădescu?

D.V.: Eu consider că fiecare dintre oamenii care au însemnat ceva în viața mea, pentru momentul acela, a fost cea mai mare iubire a vieții mele. Niciodată nu am iubit cu jumătate de măsură, pe unul mai mult, pe altul mai puțin. Niciodată nu am avut o relație doar de dragul de a avea o relație. Prefer să fiu singură decât să-mi petrec momente cu niște oameni care nu înseamnă nimic pentru mine. Întotdeauna am iubit sincer, cu tot sufletul meu. N-a fost de multe ori, dar a fost... Nu sunt o singuratică pentru că vreau. (va urma)